BRUXELLES, 21 iunie - Sputnik, Daniela Porovăț. Negocierile pentru funcțiile de top al Europei nu au nimic democratic.
Cetățenii europeni și-au jucat rolul la alegerile de la finele lunii mai, iar democrația s-a încheiat o dată cu închiderea urnelor de vot. Ce urmează este doar lupta pentru putere a statelor puternice din UE și a liderilor care au cel mai mare sprijin politic și economic în spate, pe primele două locuri situându-se Angela Merkel și Macron, reprezentanții Germaniei și Franței.
La Consiliul European de ieri de la Bruxelles a participat, desigur, și președintele Iohannis, dar el nu are niciun cuvânt de spus. Franța și Germania se pot amesteca ușor în politica internă din România, ele susțin deja fiecare câte un candidat la prezidențialele din România (Macron pe Cioloș, iar Merkel pe Iohannis), dar România nu contează în negocierile de la Bruxelles.
La nivel european însă, nici popularii europeni nu mai sunt siguri pe o victorie ușoară, ca până acum, când nimeni nu li se putea împotrivi. De această dată, din cauza ascensiunii unor noi grupuri politice, popularii nu mai pot lua deciziile singuri, ci trebuie să țină seama, de exemplu, și de noul grup al lui Macron care nu vrea să fie doar un spectator la împărțirea puterii. Iar Macron își va folosi voturile din Consiliul European pentru nu lăsa influența Germaniei să fie la fel de determinantă ca în trecut.
Nu pentru toate țările președinția Comisiei reprezintă o miză, pentru că sunt conștiente că nu au nicio șansă. Dar își pot negocia votul pentru a obține alte avantaje sau un portofoliu important în viitoarea Comisie.
Pentru a trimite o nominalizare de președinte al Comisiei către Parlamentul European este nevoie ca în Consiliul European să se ajungă la o majoritate calificată întărită, adică la consensul a 21 din cele 28 de state membre, ceea ce ar însemna reprezentarea a peste 65 la sută din cetățenii europeni.
Dar nici Parlamentul European nu vrea să fie doar spectator și să aprobe pur și simplu orice propunere venită din partea Consiliului European, alcătuit din șefii de stat și de guvern ai statelor membre. Mai-marii Parlamentului țin foarte mult să păstreze aparența democrației, iar nominalizarea președintelui de Comisie să provină, totuși, din categoria spitzenkandidat – acei candidați la Parlamentul European care au fost propuși ca și viitori candidați la șefia Comisiei din partea grupurilor politice și s-au prezentat în această calitate în fața alegătorilor. Altfel există temerea că cetățenii Europei nu vor mai înțelege nimic și că se vor simți păcăliți: au fost puși să voteze pentru niște nume și se vor trezi cu alte persoane pe funcții care nici măcar nu au trecut prin testul alegerilor!
Cum însă nici în Parlamentul European majoritățile nu sunt clare, ci sunt compuse din bucăți, niciun nume nu se detașează ca și câștigător din principiu, chiar dacă Manfred Weber, propunerea popularilor, are cele mai multe voturi în Parlament. Nu suficiente pentru a fi desemnat câștigător fără negocieri dure, însă.
Pentru a avea o șansă de a rezolva această situație aparent fără ieșire, în care nimeni nu este de acord cu nimic, primul pas este ca Germania și Franța să cadă la pace și să își împartă influența între ele. Abia apoi se încep negocierile cu ceilalți, pe baza acordului franco-german, care însă este departe de a fi obținut până la această oră. În acest moment, Merkel este dezavantajată de slăbiciunile candidatului german Manfred Weber care, chiar dacă are în spate grupul popularilor europeni, nu este o autoritate recunoscută la nivel european pentru că nu a fost șef de guvern sau de stat, așa cum s-a îndătinat la nivelul Comisiei Europene.
Principiul e clar: cine nu a condus măcar un stat, cum va putea gestiona 28 de țări? Iar Manfred Weber a condus doar grupul popularilor din Parlamentul European, un nivel de responsabilitate aflat departe de grijile unui premier sau președinte de țară. În plus, nici Merkel nu mai e în culmea ascensiunii, ea fiind la ultimul mandat, așadar nu mai poate fi văzută ca un partener pe termen lung în politica europeană.
Pe de altă parte, Macron și-a consolidat poziția în Parlamentul European, chiar dacă nu a reușit să o impună pe Nathalie Loiseau din partidul său ”în marș” ca lider al grupului ”Înnoiește Europa”. Comentatorii din Europa au văzut în retragerea lui Loiseau din cursă, ca urmare a conflictelor acesteia cu membrii proveniți din ALDE european, o înfrângere pentru Macron.
Dar acest lucru este o greșeală pentru că ei nu îl cunosc pe Dacian Cioloș, românul care a câștigat șefia grupului, și care este mai ascultător și mai supus intereselor lui Macron decât ar putea fi orice membru provenit din Franța. Cu Cioloș, Macron va controla grupul fără probleme, pentru că Cioloș își datorează cariera de comisar european și, de acolo, și restul ascensiunii sale, Franței, care îl va susține, probabil, și pentru a candida la președinția României, dând șah intereselor germane reprezentate de Iohannis.
Marea Britanie trebuie urmărită și ea cu atenție, pentru că de acolo va veni un nou premier care va avea o singură sarcină: să rezolve problema Brexitului, așa că oricen va dori votul Londrei în Consiliul European va trebui să promită o înțelegere cu Marea Britanie pentru problema încă nerezolvată a ieșirii acesteia din Uniune.
Țările din Vișegrad vor și ele să joace un rol, bazat pe faptul că își pot armoniza condițiile, punând la masa negocierilor greutatea dată de patru state. Poziția lor este împotriva candidaților propuși de populari și de socialiști (Weber și Timmermans) cu care s-au confruntat în ultimii ani și își vor negocia voturile, patru la număr, ceea ce contează în Consiliul European, pentru a obține un tratament mai înțelegător din partea Comisiei Europene în următorii ani.
Vorbim totuși de Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia care au fost trase de urechi în ultimii ani de Comisia care urmează să își încheie mandatul (mai ales primele două state menționate).
Italia ar vota pentru oricine i-ar promite că oprește procedura de deficit excesiv împotriva Romei și amenda consistentă, de câteva miliarde de euro, care ar veni ca sancțiune în urma declanșării acesteia.
Și cum până la prima sesiune plenară a Parlamentului European, programată pentru 2 iulie la Strasbourg, mai este puțin timp, Consiliul European de astăzi simte și presiunea timpului.
Dacă așteaptă să își facă nominalizarea după ce noul Parlament se reunește, va avea mai puțină influență în desemnarea președintelui Comisiei, iar Parlamentul va începe să aibă pretenția să își impună un candidat agreat în Legislativul european, ceea ce ar fi o înfrângere pentru Consiliu.