În comentariile apărute în mediile de informare ruse, consacrate alegerilor parlamentare din Moldova, poate fi deslușită, în mod evident, o dezamăgire. Prognozele cu privire la victoria socialiștilor s-au adeverit, ce-i drept însă într-un asemenea format, încât, posibil, înfrângerea ar fi putut fi o variantă mai simplă.
Repartizarea forțelor în noul Parlament riscă să degenereze în încleștări dure și târguri reciproce interminabile. Președintele Igor Dodon a declarat deja că intenționează să obțină convocarea alegerilor anticipate în cazul în care partidele care au acces în Parlament nu vor reuși să formeze o coaliție. Însă, chiar dacă vor reuși, nu există nici o garanție că noua configurație a puterii va fi cu mult mai bună.
Situația nu s-a schimbat în mod principial
De victoria socialiștilor erau legate numeroase planuri privind restabilirea la scară largă a cooperării dintre Chișinău și Moscova, ambele părți având de altfel propriul interes.
Pentru reprezentanții Moldovei, acest interes ține în principal de afaceri și șanse pentru dezvoltarea economiei naționale. Interesul Rusiei este legat în primul rând de probleme politice mai complicate, de reglementarea conflictului transnistrean și în general de influența Moscovei în această direcție geopolitică.
Însă, chiar dacă înalții demnitari de la Moscova sunt decepționați, este puțin probabil ca această decepție să ia proporții de amploare. Cu mai bine de zece ani în urmă, Moldova a devenit unul dintre primele state postsovietice față de care Moscova a aplicat strategia ignorării, interzicerii accesului pe piețele ruse și lichidării oricărei dependențe proprii față de țara neprietenoasă, pentru orientarea antirusească și atacurile rusofobe ale acesteia, în încercarea de a sta în două sau chiar în trei luntri. Toate acestea au dus la faptul că Republica Moldova s-a pomenit la cea mai îndepărtată periferie a agendei politice și informaționale ruse, iar economia țării a suportat pierderi sesizabile.
Ultimele alegeri nu au schimbat principial această situație. În linii mari, ca și până acum, pentru Moscova nu sunt atât de importante subtilitățile de la Chișinău și manevrele la care se dedau forțelor proruse și proeuropene. Kremlinul are întotdeauna la îndemână o soluție de rezervă: să închidă iarăși tema moldovenească și să mai aștepte zece ani.
Ar trebui de menționat însă că Europa nu este într-o situație mai bună, ci chiar mai proastă. Europa este nevoită să se împace cu faptul că micul vasal, situat la cea mai îndepărtată periferie, „nu este ascultător”, iar planurile legate de el se duc de râpă. Și nu ar fi grav dacă motivul ar fi confruntarea cu concurentul geopolitic, cu aceeași Moscovă. Principala „bătaie de cap” este provocată însă anume de reprezentanții elitelor naționale, preponderent de sorginte oligarhică, ce își fac propriul joc.
Într-un fel, este amuzant că anume cu aceeași problemă, fie chiar și în alt racursiu, Occidentul s-a lovit și în Ucraina, unde interesele personale ale unor persoane concrete au îngropat în ultimii ani practic toate planurile iscusite ale Europei și Statelor Unite ale Americii.
Drept urmare, Occidentul este nevoit să se confrunte cu aceeași problemă care cândva i-a dat bătăi de cap Rusiei: poziția abilă, cu solicitarea necontenită a ajutorului financiar și a susținerii, în schimbul unor asigurări de dragoste eternă și devotament. Însă, atunci când lucrurile ajung până la soluționarea problemelor concrete, elitele locale reușesc de fiecare dată să tragă foloase, deseori dând peste cap în totalitate planul gândit cu atâta minuțiozitate.
Am putea să presupunem că Bruxelles-ul, Washingtonul și alte capitale occidentale nu pomenesc de bine Rusia care, prin bunătatea și mărinimia sa, a corupt fostele periferii naționale.
Oare pentru mult timp?
Într-un anumit sens, această situație este chiar destul de măgulitoare pentru elitele postsovietice, când, prin acțiunile întreprinse, atrag asupra lor cu mult mai multă atenție, decât și-ar fi dorit principalele forțe geopolitice.
Însă problema lor principală este alta: orizontul planificării. Toate aceste jocuri politice interne, bazare pe interesele personale de moment ale unor persoane concrete, într-adevăr capabile să impună capitalele cheie ale lumii să-și revizuiască planurile în raport cu o țară sau alta și chiar, la un moment dat, să influențeze asupra poziției marilor puteri. Acest lucru este cu atât mai actual în timpurile de față, bântuite de turbulențe politice globale care le oferă posibilități de a juca cu o miză mare chiar și acelor forțe care se ghidează de interesele lor înguste.
Însă pentru strategia politică caracteristică puterilor care joacă „pe termen lung”, astfel de impedimente nu sunt de natură să reprezinte o concurență reală.
Așa dar, nu este decât o chestiune de timp până când marii jucători geopolitici își vor lua partea lor, iar logica politicii mari va trece din nou prin malaxor orice subtilități locale. Problema este îns că, în cazul dat, consecințele se fac simțite nu numai pentru temerarii jucătorii-oligarhi, ci pentru întreaga țară pe care ei au supus-o, pe un anumit timp, propriilor interese.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu cea a redacției.