Declinul Europei amenință întreaga lume

Bine-cunoscutul ziar german Die Welt a publicat un articol al jurnalistului Daniel Eckert, în care acesta prezice o criză în Europa, care amintește de marele declin al Imperiului Roman în ajunul prăbușirii acestuia.

Acest subiect, potrivit noțiunilor europene actuale, nu este deloc academic, ci mai degrabă scandalos. Încă în vară, el a fost abordată cu atenție în revista Spiegel. Autorul a conturat timid paralele între starea Imperiului Roman în secolele III-V și unele probleme aparte ale Germaniei moderne. Adică dacă cineva pe undeva face uneori ”cosplay-uri” inspirate din Roma Antică, asta nu este bine. Acest lucru se poate solda cu agravarea conflictelor interetnice, război civil și dezintegrare.

Daniel Eckert a riscat să meargă mai departe. El a amintit două momente care au avut într-adevăr o contribuție semnificativă la prăbușirea Imperiului Roman. Actuala pandemie - precum și lupta deliberat stupidă împotriva ei – el a comparat-o cu Ciuma Antonină, care la timpul respectiv a subminat capacitatea de luptă a armatei romane și viața economică în marile orașe.

În limbajul esopian, Eckert a criticat și actuala idee a UE privind „plafonarea prețului”. Anume încercările stângace ale statului roman de a limita prețurile – în primul rând la pâine – au dus la o criză economică de proporții în imperiu. Iar încercările de a o atenua cantitativă - la o inflație nebună.

Corectitudinea politică nu i-a permis lui Eckert să indice asupra acelor simptome ale declinului european care atrag atenția oricărei persoane care privește lucrurile dintr-o parte. Invazia barbarilor este o paralelă absolut evidentă cu Roma Antică. Ar fi naiv să presupunem că „Marea migrație a popoarelor” a fost vreun fel de acțiune militară planificată. Bine, au fost evident și operațiuni militare, și înfrângerea legionarilor romani, și asaltul orașelor. Însă în marea lor masă, barbarii s-au revărsat în teritoriile romane în caravane uriașe, convențional vorbind, de „refugiați”. Imigranți ilegali, ca să spunem așa.

Marile orașe ale Imperiului Roman în perioada declinului erau literalmente înțesate de străini. Sclavi și lăsați în libertate, negustori înstăriți, șefi influenți ai diasporelor, afaceriști obscuri, militari, oameni în căutarea norocului, adică, o adunătură internațională completă de „venetici” în care se pierdeau originarii din Roma. Ce să mai vorbim, până și pretorienii, garda personală a împăratului, au fost recrutați în temei dintre „nelocalnici”. De un succes deosebit s-au bucurat în ea mai ales ilirii. Nu este de mirare că anume oamenii proveniți din Iliria au fost cei care au ajuns la un moment dat în fruntea Imperiului Roman. Oare aceasta nu amintește de invazia hoardelor de imigranți în Europa modernă?

Die Welt nu scrie însă despre asta. Precum și despre faptul că agenda LGBT a Europei de astăzi este de asemenea copiată unu la unu din cele mai extravagante practici ale Romei Antice. Numai cine nu a vrut, probabil, nu a comparat religia modernă a transgenderilor cu cultul lui Cybele, popular la Roma, care presupunea auto-castrarea adepților săi.

Cu vreo două mii de ani în urmă, poetul Catul a descris foarte viu în versuri experiențele unui astfel de sărman care a decis să facă „tranziția”, dar, trezindu-se transgender, și-a dat seama că s-a grăbit: „Vai-vai- vai, m-am distrus!” se plânge în versetele lui Atis cel care s-a castrat în onoarea Cybelei: „Vai-vai- vai! Ce am putut să fac?” Tematica este atât de actuală, încât chiar poate fi propusă pentru Premiul Nobel, nu-i așa?

Există atât de multe paralele între Roma din epoca declinului și Europa modernă încât involuntar apare suspiciunea – oare criza UE nu a fost concepută în mod deliberat? Iată și Eckert spune că declinul Europei se desfășoară „după scenariul Romei Antice”. Cuvântul cheie aici este „scenariu”.

Lucrurile arată așa de parcă stăpânii americani ai Europei i-au studiat cu sârguință la Harvard-urile și Yales-urile lor pe Gibbon și Mommsen. Istoricii britanic și german au descris în culori procesele de dezintegrare a Imperiului Roman și le-au studiat amănunțit mecanica.

Să le citești astăzi este o plăcere. Apreciați, de exemplu, gândul lui Mommsen, exprimat de el în urmă cu o sută cincizeci de ani: „La Roma, dominația capitalismului și-a atins limita. Peste tot capitalismul este la fel <...> distruge lumea lui Dumnezeu, <...> dar dacă omenirii îi este dat să mai vadă o dată ororile pe care le-au trăit oamenii pe vremea lui Cezar, atunci o astfel de calamitate se va abate asupra rasei umane numai atunci când se va dezvolta deplin acea dominație a capitalului, ale cărei semințe au fost depuse în civilizația Statelor Unite ale Americii de Nord.

În încercarea de a-i veni de hac concurentului european, Roma de pe Potomac ar fi putut foarte bine să lanseze în UE, în mod deliberat, acele procese care au dus la prăbușirea Romei Antice. Deosebit de ademenitoare pentru elitele americane trebuie să fi fost ideea lui Edward Gibbon, autorul cărții ”Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman” (”The Decline and Fall of the Roman Empire”), despre aceea că marele stat a fost ruinat de o sectă atât de agresivă și frenetică precum au fost primii creștini.

Istoricii moderni consideră că ateul Gibbon a exagerat foarte mult aici. Dar însăși ideea de a folosi ideologia sectară radicală pentru a distruge statul nu a dispărut nicăieri. Și iată acum vedem cum religiile tradiționale, în special creștinismul, sunt presate consecvent în Europa. Bisericile sunt incendiate, profanate, preoții sunt atacați. Nimeni nu se gândește să restaureze Catedrala Notre Dame care a ars.

Și pe ruinele creștinismului se răspândesc în voie credințe sectare complet sălbatice - în corectitudinea politică, drepturile LGBT, BLM, MeToo, încălzirea globală, în acești transgenderi, să le rămână de cap. Pentru că, până la urmă, acestea nu mai sunt demult niște mișcări pentru drepturile omului, ci o religie modernă cruntă. Ea are propriile simboluri ale credinței, ritualurile ei, preoții ei, ereticii ei.

Ceea ce unește aceste secte „ale minoritarilor” – de la vegetarieni la LGBT – este orientarea lor anti-statală. Ele sunt pur și simplu distructive. Este literalmente o armă de distrugere a statului. Ei nu au un alt scop.

Vom menționa că americanii cu plăcere hrănesc toate aceste secte pe teritoriul Europei. Dar iată în Statele Unite gama de opinii este mult mai largă, iar sectele nu au o asemenea libertate. Dacă la New York, convențional vorbind, persoanele transgender au undă verde, atunci în Florida nu este loc pentru ele.

Dacă în statele democraților pentru avorturi se mai și plătește, atunci în statele republicane ele au fost pur și simplu interzise.

Exact așa acționează Washingtonul și în alte direcții. Europa este inundată de imigranți, legăturile sale comerciale sunt întrerupte, în primul rând cu Rusia, economia este omorâtă. Totul arată de parcă locuitorii Capitoliului de la Washington pun în scenă pe teritoriul UE „declinul și prăbușirea imperiului european” conform scenariului scris de englezul Gibbon încă acum 250 de ani.

Sigur, nu are rost să ne bucurăm de acest declin. Iarna 2022-2023 nu va fi nici pe departe prima criză din istoria de secole a Europei. Ea a suportat perioade și mai grele - războaie permanente, foamete în masă, epidemii monstruoase. Și de fapt abia în ultimele decenii europenii au reușit să convingă întreaga lume că acolo la ei este raiul pe pământ. Dar așa au trăit din criză în criză.

Altceva este cum fac față acestor crize. Pentru început, nu le este frică să vorbească despre ele și o fac cu un fel de extaz masochist. „Declinul Europei” este un întreg gen de literatură și nicidecum nu a fost fondat de Spengler acum o sută de ani.

În secolul al X-lea, europenii așteptau în masă sfârșitul lumii, care trebuia să vină în anul 1000. Pentru toți era clar că Europa s-a terminat, până aici i-a fost. „Declin și prăbușire”. După epidemia de ciumă din secolul al XIV-lea, au decis, de asemenea, că totul s-a terminat. Pe ruinele Războiului de Treizeci de Ani, poveștile apocaliptice de groază se născoceau și mai bine. Și de fiecare dată liderii de opinie europeni au proclamat că totul s-a terminat, „toți vom muri”.

Dar ce să mai vorbim de Europa. Chiar și Cato cel Bătrân se lamenta la nesfârșit de „declinul” Romei - Roma în timpul său pășea din victorie în victorie, nu exista nicio adiere de declin. Totuși, Cato se plângea că filistinul este prea pasionat de consumism, trăiește fără griji, în lux, la război nu se duce. Aceste lamentări erau doar un ambalaj al militarismului. Cato visa să șteargă definitiv Cartagina de pe fața pământului și astfel își mobiliza auditoriul.

Adică, să nu ne facem iluzii: formula privind declinul și prăbușire este o veche întorsătură retorică, de la care începe de obicei propaganda militară, militarizarea a tot ce mișcă și strângerea șuruburilor. Ea arată că Europa se concentrează și începe să-și soluționeze problemele.

Din păcate, ea le soluționează de obicei din contul altora. Expansiunea brutală cu acapararea coloniilor în întreaga lume, masacrarea populației locale, jaful fără scrupule - iată singura rețetă anticriză a civilizației europene. Și nu contează dacă se realizează pe calea necruțătoare a războaielor coloniale deschise sau prin mecanismele „soft” ale neocolonialismului. Neocolonialismul de pe teren la fel îi extermină pe băștinași, doar că pe drum.

Atrageți atenția cum s-a radicalizat retorica cercurilor conducătoare ale UE în ultimul timp. Toată lumea cere „înfrângerea Rusiei”, război până la ultimul ucrainean, sacrificii nesfârșite pe altarul patriei. La întrebările timide ale mic-burghezilor despre aceea cât de des vom mânca și ne vom spăla li se răspunde în stilul „lăsați vorba!” Toate libertățile democratice și drepturile omului au dispărut undeva.

Demonstrațiile burgerilor sunt împrăștiate cu cruzime deliberată, parcă pentru a-i intimida înadins. Mai adăugați la acestea măsurile anti-pandemie absolut draconice, toate aceste amenzi de mii de euro. Plus cenzură nedisimulată – ea nu se manifestă doar prin înăbușirea presei ruse, ci și prin modul strict în care este filtrat tot conținutul în mass-media europeană.

Adică, acolo este dictatură în deplinul sens al cuvântului. Pare să nu ajungă doar un dictator. Un subiect carismatic și cu voință, care îi va încolona pe mic-burghezii înfometați și îi va trimite pe Frontul de Est.

Anume cu asta se termină de obicei toate lamentările despre „declinul imperiului european”. Este periculos al naibii când elitele europene încep să se plângă de declinul lor. Anume în acest moment ei încep să se uite în jur, întrebându-se pe la cine să dea buzna cu scotocitul pentru a-și rezolva problemele. Nu întâmplător, probabil, autorul cărții ”Declinul Europei”, Oswald Spengler, la apusul vieții sale, a votat pentru Adolf Hitler.