După victoria PAS, Sandu va avea o problemă. Care?

Alegerile parlamentare anticipate din Republica Moldova au pus capăt crizei interne, provocate de rezultatele unei alte campanii – celei prezidențiale. În viitorul cel mai apropiat vom vedea o reformatare a peisajului politic al țării.

Vor aduce aceste schimbări la o stabilizare sau, dimpotrivă, vor provoca o nouă divizare? Vor avea ele o influență serioasă asupra situației din regiunea Mării Negre? Se va transforma Moldova într-o nouă arenă a confruntării dintre Rusia și Occident? Căutarea răspunsurilor la aceste întrebări a început din primul minut după anunțarea rezultatelor preliminare ale alegerilor din 11 iulie.

Un start multicolor – un final tricolor

La starturs cursei electorale s-au aliniat 22 de partide și blocuri electorale, dar și un candidat independent. Însă, principala luptă s-a desfășurat între Partidul Acțiune și Solidaritate și Blocul Comuniștilor și Socialiștilor.

În fruntea fiecărei din forțe politice se aflau greii politicii moldovenești. Votul pentru PAS a devenit, de fapt, un indice al gradului de încredere față de președintele Maia Sandu, aleasă în această funcție în luna noiembrie a anului 2020, în timp ce în coaliția de stânga s-au reunit doi foști șefi de stat, Igor Dodon și Vladimir Voronin. Pe lângă agenda internă, aceste două forțe politice polemizau dur în privința vectorului extern al Moldovei. Opțiunea pro-europeană vs integrarea eurasiatică. Aceasta a fost linia de bază a separării apelor, pe care au demonstrat-o, în pofida unei similitudini în abordări față de unitate și integritatea teritorială a țării.

Rezultatele alegerilor au arătat eșecului așa-numei “a treia căi”. Doar Partidul Șor a reușit să depășească pragul de cinci la sută (pentru el a votat 5,79 la sută), obținând cea mai mică fracțiune în parlament.

Cea mai mare înfrângere electorală, probabil, poate fi considerat rezultatul Blocului Renato Usatîi. În alegerile prezidențiale de anul trecut, liderul acestei formațiuni a obținut locul trei, cu 17 la sută din voturi. Acum blocul lui a fost nevoit să se mulțumească cu 4,1 la sută, chiar dacă în orașul Bălți acest indicator a depășit 22 la sută. Usatîi și-a anunțat demisia din funcția de primar al celui de-al doilea oraș ca mărime din Moldova. Probabil, în noile condiții, fostul primar își va concentra atenția pe pregătirea unei noi reveniri în politică. Desigur, dacă îi va permite noua guvernare, care are intenții din cele mai serioase.

Noua componență a parlamentului moldovenesc nu va mai fi atât de pestriță, cum a fost în cazul celui precedent. În acesta există acum trei culori, fiind dominantă una – cea proeuropeană.

Nu este reprezentat Partidul Democrat, fapt care poate fi explicat cu ușurință de eliminarea de pe arena politică a lui Vladimir Plahotniuc. Un rol cheie îl va juca fracțiunea PAS, care a acumulat 52,8 la sută. În cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale, Maia Sandu a obținut personal 58 la sută din voturi, însă nu a preluat deplin puterea în mod automat. Acestea sunt particularitățile sistemului politic moldocenesc. În mare parte, lupta ei pentru concentrarea unor atribuții de facto, nu formal-juridice, a devenit laitmotivul noii crize politice interne, care a provocat alegerile anticipate.

Acum Sandu poate forma un guvern conform viziunilor ei. Așa cum a arătat perioada dintre alegeri, nucleul ei electoral și-a păstrat speranța în schimbarea politicii moldovenești, iar președintele ales în noiembrie 2020 nu era perceput ca un conducător care se face responsabil de ceea ce se întâmplă în țară. Sandu și-a construit campania pe ideea reînnoirii, concentrându-se pe critica predecesorului său, Igor Dodon, și în mai puțină măsură a lui Vladimir Voronin.

Totodată, politicianul, care nu-și ascunde simpatiile față de România și chiar deține cetățenia țării vecine, nu a pedalat pe subiectul unirii cu România. Un atu pentru Sandu, precum și în perioada campaniilor prezidențiale din 2016 și 2020, a fost lupta împotriva corupției. Am putea vorbi mult și bine că într-o distanță mare de un program larg de transformări aceste lozinci adie a populism, însă în condițiile unei diminuări accentuate a calității culturii administrative și politice în Moldova, apelul la o justiție socială s-a bucurat de susținere. Cu atât mai mult că stafful de campanie al Sandu nu ave nevoie de o critică acidă a oponenților. Coaliția lor situativă cu Ilan Șor sau Vladimir Plahotniuc era vizibilă pentru toți în această țară mică.

Principala forță de opoziție în parlamentul moldovenesc va deveni stânga (Blocul Comuniștilor și Socialiștilor). Însă, situația lor nu este din cele mai bune. În primul rând, distanța mare între PAS și ei constituit peste 25 la sută de voturi. În al doilea rând, în discursurile sale publice ea nu-și ascundea intenția de a “curăți” spațiul politic al țării. Desigur, o astfel de luptă ar putea avea (și cel mai probabil, va avea) un caracter selective. Însă nu trebuie să excludem un astfel de scenariu. În al treilea rând, miza pe coaliția cu Partidul Șor nu este una din cele mai sigure. În politica moldovenească s-au schimbat multe lucruri, de multe ori foarte rapid. Însă relațiile personale ale lui Dodon cu controversatul oligarh și primar de Orhei nu au fost din cele mai strălucitoare. Ar putea fi suficient pentru o coaliție situativă, însă nu pentru o perspectivă pe termen lung.

După anunțarea rezultatelor alegerilor, liderul socialiștilor a constatat: “Am tras linia, războiul s-a încheiat. Nu ar trebui să mai provocăm noi crize politice”. A rămas să auzim opinia celeilalte părți. E gata să renunțe la o revanșă și la o “rupere demonstrativă de trecut” în numele unei stabilizări socio-politice? Deocamdată nu există niciun răspuns la această întrebare.

Victoria și responsabilitatea

Așadar, Maia Sandu serbează victoria. A reușit să mențină sprijinul obținut în timpul alegerilor prezidențiale de anul trecut. Nu doar să mențină, dar și să-și consolideze influența. Acum pe lângă Curtea Constituțională și aparatul prezidențial, se va putea sprijini pe un parlament și guvern loial. Alegătorul ei este activ, precum au arătat alegerile din 2020 și 2021, iar nivelul de așteptări, după promisiunile făcute de președintele ales, este foarte înalt.

De asemenea, există și un sentimentul de oboseală de vechii politicieni, implicați în diverse scandaluri. De toate situații dificile (eșecurile în lupta cu pandemia coronavirusului, problemele socio-economice et.) pentru o anumită perioadă scurtă vor putea fi acuzați predecesorii. Însă această resursă este limitată. Ieri Sandu pe bună dreptate putea să spună: îmi pun piedici deputații, funcționarii de stat, o parte a structurilor de forță. Mâine președintele Moldovei nu va mai putea face astfel de afirmații cu aceeași convingere.

În acest context ar merită să ne amintim că în 2009 peisajul politic al țării după plecarea lui Vladimir Voronin fusese reformatat fundamental. Au făcut-o anume politicienii pro-europene, care au promis multe alegătorului moldovean, sătul de multe promisiuni deșarte. Însă rezultatele nu au fost dintre cele mai bune (anume în perioada dominării proeuropene a revenit “epoca de aur” al lui Plahotniuc), consolidându-se dorința de pleca din țară. În cele din urmă, balanța a înclinat în direcția lui Igor Dodon. Acum observăm o mișcare a mecanismului în direcția opusă. Însă victoria necesită și o responsabilitate. Echipa lui Sandu a reușit să depășească o criză internă. Însă în politica moldovenească tactica și conjunctura domină în mod absolut strategia. Noi idei de reglementare a conflictului transnistrean, dezvoltarea identității moldovenești (dilema moldovenism-unionism nu a fost soluționat în cele 30 de ani de independență) nu există, iar orânduirea oligarhică a devenit un fundament al statului. În aceste condiții, schimbarea corpului deputaților și a guvernului nu va schimba nimic în esență.

În acest context potențialele riscuri sunt prea mari. Nu ne-am dori să “programăm” viitorul. Însă, echipa Maiei Sandu în perioada dintre alegerile prezidențiale și parlamentare a pedalat prea des pe subiectul accelerării reglementării problemei transnistrene prin transformarea misiunii de menținere a păcii și retragerea grupului operativ al armatei ruse de pe Nistru. Evident, o astfel de abordare nu pare a fi una incluzivă, care ar lua în considerație interesele Moscovei și Tiraspolului, iar mișcarea spre reintegrare nu este posibilă dacă teritoriul este mai presus de populație. Sunt niște abordări, bine cunoscute după cazurile Georgiei și Ucrainei. Spre deosebire de predecesorul său Igor Dodon, Maia Sandu nu este adeptul unei politici externe multivectoriale și echilibrate. Ea consideră că sprijinul Occidentului va fi suficient pentru atingerea obiectivelor sale atât în politica externă, cât și în cea internă. Drept dovadă este graficul primelor ei vizite externe. În mod simbolic, ea consolidează aceste priorități.

La prima vedere, tabloul arată destul de clar. Ne așteaptă o nouă rundă de confruntări. Cu toate acestea, nu m-aș grăbi să trag concluzii pripite. În istoria spațiului postsovietic în ansamblu și în cea moldovenească, în special, deseori cei care erau considerați politicieni proruși se întorceau spre Occident. Cel mai bun exemplu este politica lui Vladimir Voronin, cel puțin din 2003. Pe de altă parte, Vladimir Filat, care nu putea fi suspectat de simpatiile pentru vectorul eurasiatic, a încercat să găsească o cale pentru un dialog pragmatic cu Tiraspolul.

Astăzi echipa Maiei Sandu se află în fața unei dileme să caute o soluție pentru soluționarea unui conflict înghețat și să construiască relațiile cu Moscova, fie să urmeze o abordare absolut ideologizată, care constă în “fuga de Rusia”, fără a obține niciun fel de beneficii. Dacă mai ieri această opțiune putea fi amânată, sub pretextul lipsei controlului asupra situației din țară, atunci astăzi președintele Moldovei dispune de mai multe resurse decât Dodon la sfârșitul anului 2019. Întrebarea este cum vor fi utilizate toate aceste oportunități.

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova