MOSCOVA, 27 nov – Sputnik. Acțiunile militare în secolul 21 nu pot fi “ieftine și bune”, cu toate acestea, unele atuuri, precum dronele de asalt, nu reprezintă o garanție a succesului.
După încetarea focului în Nagorno-Karabah, în spațiul media au părut mai multe articole de analiză, care pot fi rezumate la două afirmații simple:
- Azerbaidjan a învins pentru că dispunea de drone turcești, iar Armenia nu le avea;
- Sistemele rusești de apărare antiaeriană devin inutile într-un război contemporan al dronelor.
O astfel de abordare simplistă poate fi explicată prin cunoștințe tehnico-militare abstracte ale experților, precum și prin numărul mare de exemple ale înfrângerilor suferite de tehnica militară și personalul armean. Cu toate acestea, realitatea este întotdeauna mai complexă decât percepția noastră.
Nu există minuni, orice film este o expresie a regizorului. Imaginile video, realizate de Bayraktar și alte drone ale armatei azere în Karabah, din start au servit pentru demoralizarea inamicului și pentru promovarea dronelor turcești pe piața internațională. Totodată, în spatele camerei video au rămas “raidurile inutile” și eșecurile, distrugerea a zeci de drone cu mijloacele apărării antiaeriene și lupta radioelectronică.
Instrumentul de bază al nimicirii trupelor și tehnicii pe câmpul de luptă rămâne artileria, sistemele de lansare multiplă a rachetelor, care sunt capabile să “lucreze” hectare întregi din prima linie și din spatele liniei inamice.
Forțele armate dispun de mai multă artilerie cu tunuri și reactive, decât de drone, dar și puterea de luptă a artileriei este incomparabil mai mare.
Spre exemplu, Bayraktar, cu o valoare de peste 1 milion de dolari, poate ridica și transporta până la țintă peste 150 de kilograme de muniții, iar un lansator multiplu de rachete relativ ieftin poate trimite dintr-un foc o tonă de metal fatal. În acest fel, artileria diminuează considerabil costul de producere al distrugerii țintelor.
Bugetul apărării nu garantează succesul. Spre exemplu, dominația îndelungată a Pentagonului în spațiul aerian al Afganistanului nu a condus la o victorie asupra talibanilor la sol.
O încredere în sine neglijentă
Un sistem de apărare antiaeriană eșalonat, bine organizat, este capabil să neutralizeze orice roi de drone al inamicului, iar mijloacele de spionaj radioelectronic oferă în câteva secunde coordonatele punctelor de comandă. Cu toate acestea, sistemele solitare de apărare antiaeriană ale trupelor armene desfășurate în Karabah nu au asigurat o acoperire nu doar din cauza unor caracteristici “învechite”. Un efect l-a avut și gradul de organizare a serviciului, lipsa unui sistem.
A se observa că „Strela-10” și „Osa-AKM” sunt niște sisteme de rachete antiaeriene din anii 60, care nu reușesc să atingă dronele Bayraktar la o altitudine de 8 kilometri. Sistemele moderne “Tor-M2KM” (cu rază scurtă de acțiune) și “Buk-M2E” (cu rază medie de acțiune) apărau exclusiv Erevanul și Centrala Nucleară Mețamor.
O altă problemă a fost ignorarea mijloacelor de camuflaj pe teren, unele obiective militare parcă ar fi îndemnat: “Distruge-mă!” (o lovitură directă asupra cortului cartierului general cu un steag pe catarg poate priva de orice coordonare câteva unități, ceea ce înseamnă sute și chiar mii de militari pe câmpul de luptă).
Pe de altă parte, atunci când dronele turcești pătrundeau “accidental” din Karabah în zona de frontieră cu Armenia, acolo sistemele antiaeriene și radioelectronice distrugeau dronele fără niciun fel de probleme. Mai târziu, dronele au încetat să mai zboare (probabil, au fost afectate și punctele de control).
Victoria militară din 1994 a format pe parcursul anilor un mit despre invincibilitatea forțelor armate în chestiunea Karabahului. Doar așa poate fi explicată lipsa unor construcții inginerești pe linia de 100 de kilometri de la râul Araks până la lanțul montan Mrava.
Tranșeele și punctele de foc descoperite, adăposturile separate în tranșee – sunt modele ale unor fortificații de la începutul secolului trecut.
Partea armeană nu s-a îngrijit nici de puncte de foc (din beton armat) și nici de rețele de telecomunicații subterane, chiar dacă a avut timp berechet – peste 25 de ani (să se amintim de tunelurile teroriștilor din Siria, construite în niște condiții tehnice modeste). În acest context, în anul 2019 premierul armean Nikola Pașinean a declarat: “Karabahul e Armenia” (însă nu a recunoscut autoproclamata republică), iar ministrul Apărării, David Tonoyan, a formulat în felul următor concepția: “Noi teritorii în cazul unui război”.
Pe 27 septembrie, potențialul militar al părții armene era de câteva ori mai mic decât al părții azere. Cu toate acestea, adversarii au suferit pierderi egale în rândul militarilor și tehnicii militare. În direcția sud, la o anumită etapă, forțele azere și-au asigurat o supremație de 10 ori mai mare, însă au reușit să înainteze timp de o lună cu doar 30-40 de kilometri. Blitzkriegul celor de la Baku a eșuat. În mare parte asta se datorează rezistenței și curajului militarilor și voluntarilor armeni care au fost nevoiți să acționeze în ciuda tuturor condițiilor, în afara unui sistem centralizat de dirijare militară, fără o susținere aeriană.
Experiența siriană și libiană
Revenind la subiectul competițiilor între sistemele rusești de apărare antiaeriană și dronele turcești, ne-am putea aduce aminte de “cascada de drone” în spațiul aerian al Siriei și Libiei – în rezultatul utilizării sistemelor de rachete antiaeriene „Tor-M2KM”, „Buk-M2E” și „Sosna”. O eficiență la fel de mare a demonstrat sistemul “Panțir-S1”. Dacă aceste sistem ar fi fost desfășurate la timp în Nagorno-Karabah, nu ar fi lăsat nicio șansă dronelor turcești “Bayraktar”.
Sistemul de rachete antiariene “Tor-M2KM” este dotat cu opt rachete cu o rază de acțiune de până la 15 kilometri și o altitudine de interceptare de până la 10 kilometri, fiind capabil să detecteze și să doboare ținte cu o vizibilitate redusă. Totodată, poate detecta simultan până la 48 de ținte, însoțește 10 și distruge patru.
Raza maximă de acțiune a “Buk-M2E” este de 45 de kilometri. Altitudinea de interceptare este de la 15 la 25 de kilometri. Are capacitatea de a doborî ținte aerodinamice care au o viteză de până la 2,5 Mach și ținte balistice cu o viteză de până la 4 Mach. Lovește simultan până la 24 de ținte (inclusiv cele cu o vizibilitate redusă).
Sistemul “Sosna” observă rachetele de croazieră și dronele de la o distanță de până la 12 kilometri, zona unei distrugeri garantate: de la o distanță de 1,3 – 10 kilometri, altitudine de la 2 metri până la 5 kilometri. Sistemul optic și electronic de control al focului nu se dă de gol prin nicio radiere. Sistemul poate în orice perioada a zilei și în orice condiții meteo să funcționeze în regim autonom, fără participarea echipajului.
În raza de acțiune sunt și țintele terestre, inclusiv tancurile (există elemente de distrugere a blindajului), tancul este detectat de la o distanță de până la opt kilometri.
În cadrul misiunii de menținere a păcii, Rusia a transferat în Nagorno-Karabah cele mai noi sisteme de luptă radioelectronice „Leer-3”. Sarcina de bază a acestuia este bruierea semnalelor GSM, blocarea rețelelor 3G și 4G. Sistemul constă dintr-un automobil KaMAZ și două-trei drone “Orlan-10”, cu o rază de acțiune de 120 de kilometri (capacitatea de aflare în aer la o înălțime de până la 5 km este de 10 ore). De asemenea, drona poate identifica telefoanele, tabletele, poate desfășura acțiuni de recunoaștere, poate transmite datele pe unitățile de stocare și poate să le transmită trupelor de artilerie pentru efectuarea loviturilor. Conflictul din Karabah a fost înghețat, nu rezolvat, iată de ce mijloacele de recunoaștere și sistemele antiaeriene continuă să fie importante.
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova
