MOSCOVA, 30 mart – Sputnik, Irina Ovcinnikova. Când se vorbește despre Baikal, deseori se face referire la Irkutsk, Listveanka, insula Olhon. Însă cea mai mare parte a malului celui mai adânc lac din lume se află în Republica Bureatia. Aici intrarea în mare, localnicii așa numind Baikalul, este dreaptă, cu plaje de nisip și golfuri, unde apa se încălzește până la 25 de grade. Însă și sub gheață lacul are o priveliște care merită admirată.
De ce Baikalul este zgomotos iarna ca un tren, a ce miroase vara, cum se face corect “burhan” și unde pot fi găsiți copaci de afine, aflați în materialul RIA Novosti.
Gheață transparentă și spiritul locului
“Mulți au văzut poze cu gheața curată și transparentă a Baikalului și cred că așa este peste tot, însă nu este adevărat – relatează angajatul unei firme turistice locale Valentin. De obicei ea, asemenea uscatului din jur, e acoperită cu straturi de zăpadă, iar gheață se vede doar acolo unde stratul este suflat de vând, de cele mai dese ori, în partea de nord a lacului”.
Valentin adaugă că luciul și transparența gheții se datorează apei calde care se prelinge pe suprafață. Acest efect nu durează mult, însă e suficient pentru o sesiune foto.
Nu plecăm după niște imagini frumoase, iată de ce ne îndreptăm spre Sud, în satul Tanhoi.
Drumul din Ulan Ude durează peste două ore și trece prin treceri montane în vârful cărora se obișnuiește recurgerea la “burhan” – aducerea darurilor spiritului locului. De fapt, asta presupune aruncarea unei monede, bomboane sau chiar stropirea pământului cu apă.
„E o parte a vechii tradiții șamanice, ne explică ghidul Darima, însă este respectată des de budiști, ortodocși și chiar atei. Clima aspră (puternic continentală, adică iarna e -40, iar vara +40) parcă te-ar forța să te asiguri aducând o mică ofrandă”, spune Valentin.
O astfel de sinteză între religie și credință în misticism se observă peste tot. „Mai întâi plecăm cu o problemă la șaman, apoi la lama, apoi și la preot pentru a fi siguri că se rezolvă”, spun localnicii zâmbind.
Timpul se scurge neobservat și iată că ni se arată Baikalul. Acum drumul nostru trece de-a lungul liniei țărmului, însă suntem despărțiți de lac de calea ferată – faimoasa magistrala Transsiberiană.
“Îi sfătuiesc pe turiști să vină cu avionul în Ulan și să călătorească cu trenul pe la Sudul Baikalului spre Irkutsk (sau invers). Neapărat ziua, nu noaptea!”, subliniază Darima. El a mai specificat că vara, în timpul unei astfel de călătorii, este important să avem geamul deschis: aerul miroase a castravete proaspăt și un pic a pepene roșu.
Miraje și movile
Ne oprim la mal și mergem pe gheață, adâncindu-ne într-o zăpadă de 30 de centimetri.
La un moment dat ai senzația că aici e un câmp perfect plat, de existența Baikalului ne conving movilele de sub picioare. Mormanele de zăpadă ajung aici uneori până la zece metri.
Ghețarii uriași sunt ca niște felii de tort, iar la tăietură se observă mai multe straturi: turcoaz, transparente, tulbure. Sclipesc - am avut noroc de o vreme cu mult soare. De fapt, nu e vorba doar de noroc: în Bureatia cerul senin ține peste 300 de zile pe an.
Există la Baikal și miraje – datorită refracției deosebite a lumii, malul opus pare mai apropiat decât în realitate. Unii spun că această iluzie a dus în eroare câțiva călători. Unul a crezut că distanța până la Listveanka nu e mai mare de 4-5 kilometri. Nici nu a vrut să-i creadă pe cuvânt pe localnici, care i-au explicat că în realitate e vorba de o distanță de zece ori mai mare. A plecat pe gheață, a pornit un viscol, s-a rătăcit, a revenit abia peste 24 de ore tăcut și înfuriat.
Uneori, în partea Irkutskului, din Bureatia se văd plajele. E o iluzie – în realitate acolo sunt doar stânci și prăpastii.
Trecătoare, trecătoare
Unul din motivele vizitei în Baikal se află anume în preajma satului Tanhoi – rămășițele unei treceri, una din cele trei de pe acest mal.
Timp de câțiva ani, la începutul secolului XX, când calea ferată Transsiberiană nu fusese încă finalizată (rămăsese cel mai complicat segment care înconjoară lacul), doi spărgători de gheață – “Baikal” și “Angara” aduceau trenurile cu apă, însă în perioada războiului ruso-nipon 1904 – 1905 aici avea loc aprovizionarea cu arme și hrană.
Când apa îngheța până la o mare adâncime, pe gheață era instalată calea ferată, iar vagoanele erau trase de caii. Acum, din fostul port au rămas doar trei diguri.
În apropiere, acum câțiva ani, a fost deschis un complex istoric-memorial “Trecerea Baikal”.
Copacii de afine
În Tanhoi se află și moșia centrală a rezervației biosferice Baikal (inclusă în rețeaua mondială a rezervațiilor UNESCO). Aici, pe lângă cedrii gigantici, găsiți și peste o mie de plante, din animale – urși bruni, căprioare, elani, mistreți. Toate acestea le puteți admira direct trecând pe una din cele trei poteci ecologice.
În perioada de iarnă, de fapt, sunt deschise doar două – pe o lungime de un kilometru. În capăt se află o mică casă de iarnă, iar interiorul acesteia se află o sobă, paturi de lemn și o masă. În astfel de condiții înnoptează aici vânătorii. În rezervație un angajat așteaptă grupurile de turiști, îi servește cu ceai și afine cu zahăr.
Ne povestește cum odată un grup de turiști din Moscova l-au rugat să-i arate de pe ce copaci au fost culese aceste pomușoare (cel puțin, au avut un motiv de mirare în Bureatia).
Potrivit adjunctului directorului rezervației, Irina Leasota, și iarna, și vara aici vin mulți voluntari pentru care a fost ridicat un bloc locativ separat. Aceștia sosesc cel mai des din Europa, America, iar iată din Moscova vin mai rar.
Pe malul Baikalului rezervația are propriul centru de prezentare, pe care l-a vizitat Vladimir Putin în timpul unei deplasări în Bureatia în 2017 (poza lui a fost plasată la un loc de onoare).
Nici nu te aștepți să găsești atât de departe de civilizație niște standuri tehnologice, ecrane, anturaj pentru jocuri pentru copii dar și o cafenea stilată unde poți servi un ceai de plante și admira lacul prin geamuri panoramice. “Acum vom merge la samur de Barguzin, aici există o volieră”, ne spune ghidul. Te aștepți la un gard din plasă sau ceva de genul menajeriei.
Însă, nu – Grom și Tucika trăiesc în niște voliere spațioase, cu pietre și crengi. Animalele au chiar și propriul cont pe Twitter și o zi liberă – se odihnesc cât poftesc. De această dată nu am avut noroc – fratele și sora dorm.
A vedea aceste animale treze e un motiv în plus pentru a reveni aici, când ziua va deveni mai lungă, iar aerul din Baikal va avea o aromă de pomușoare.
