Președintele României, Klaus Iohannis, arde de dorința de a mări contingentul militar american din țara sa: „Am arătat disponibilitatea României de a găzdui contingente mai mari americane… Vrem să avem mai mulți militari, de exemplu, în Brigada Multinațională, ... în Poliția Aeriană”, a declarat deschis liderul român la încheierea întrevederii cu Donald Trump.
În comunitatea experților din Rusia, astfel de noutăți provoacă diferite comentarii: de la, cel puțin, ironice, până la unele destul de veninoase. Sunt discutate (și condamnate) tendințele proamericane în sânul elitelor est-europene, care seamănă mai curând a servilism și lingușeală.
Totodată, anume aspectul militar al cooperării cu SUA impresionează în mod deosebit, deoarece:
- a) „amenințarea rusească” reprezintă fantezia preferată a vecinilor de Vest ai Rusiei;
- b) chiar dacă amenințarea ar fi oricât de puțin reală, cele câteva sute de soldați americani de pe teritoriul lor nu dispun de un potențial de apărare măcar cât de cât important;
- c) fără a prezenta pentru Rusia un interes ca obiect al agresiunii și ocupației, Europa de Est, amplasând pe teritoriul său obiective militare ale NATO, își transformă astfel teritoriile într-o țintă pentru RVSN (Forțele strategice de rachete) ale Federației Ruse.
Și toate acestea pe banii proprii.
Spre deosebire de Europa de Vest, europenii din Est își majorează cu mai mult entuziasm și disciplină cheltuielile pentru apărare până la 2% din PIB, la cererea NATO. Apropo, România s-a bucurat de o laudă aparte a președintelui SUA pentru zelul de care a dat dovadă în această chestiune.
În general, cum să nu-ți vină să râzi de marionetele naive ale Washingtonului care se străduie din răsputeri să-i intre în voie suveranului de peste ocean, ba chiar în perioada în care acesta și-a pierdut statutul de supraputere.
Totodată, ar fi o mare greșeală să subapreciem această strategie a est-europenilor, deoarece ea este departe de a fi una naivă, așa cum li se pare multora. Mai mult ca atât: în perioada de față ea este cea mai de perspectivă pentru ei: nu garantează succesul, însă oferă anumite șanse pentru a-l obține. Ce-i drept, strategia a nu are nici o legătură cu teama de Rusia.
Europa de Est, ca un cap de pod pentru Washington
Pentru a înțelege sensul evenimentelor care au loc, trebuie să facem o retrospectivă a parcursului Europei de Est din ultimele decenii.
Destrămarea blocului socialist și căderea URSS a deschis pentru cele mai vestice (din punct de vedere geografic) republici sovietice și pentru țările membre ale Pactului de la Varșovia calea spre realizarea visului de a se integra în „familia popoarelor occidentale”.
Aceasta a fost perioada sfârșitului istoriei: de maximă prosperitate și dominare necondiționată a Occidentului, a iluziilor naive ale neofiților est-europeni și a speranțelor frumoase precum că deja așa va fi pentru totdeauna.
Și iată că visele Europei de Est s-au împlinit: aproape toate țările europene tinere, inclusiv România, au devenit membre cu drepturi depline ale UE și NATO.
Adevărat că, în cele din urmă, a devenit clar că pentru europenitate trebuie să plătești scump.
Bruxelles-ul s-a dovedit a fi un stăpân sever care ascunde, sub mănușa de catifea, un pumn de fier. Est-europenii au rămas fără o mare parte din industrie. Ca urmare: șomajul, pauperizarea populației și exodul în masă al acesteia în țările mai dezvoltate din Europa Occidentală.
Chiar și Polonia, care a avut mai mult noroc decât altele, beneficiind de o situație privilegiată în acest sistem, s-a confruntat din plin, de exemplu, cu problema emigrării forței de muncă.
În cele din urmă, a devenit evident că în spatele ideologiei frumoase a Europei unite și a Occidentului unitar se ascunde o realitate cu mult mai neplăcută și care te aduce cu picioarele pe pământ: Europa de Est este considerată a fi ceva de categoria a doua și o sursă pentru țările-lider. Și astfel va rămâne pentru totdeauna.
Și nu poți nici să crâcnești pentru că sistemul birocratic al Bruxelles-ului este dur. Chiar și Marea Britanie, în cazul Brexit-ului, a fost până într-atât încolțită încât aceasta nu mai știe încotro s-o apuce. Dar ce să mai vorbim de România, Bulgaria sau Lituania? În caz de ceva, ele, în general, vor fi făcute una cu pământul.
Nici de Washington nu prea avem ce spune. Acesta este departe, peste ocean și s-a obișnuit să dea, pur și simplu, indicații, contând pe îndeplinirea imediată a acestora.
Iar o alternativă nu există. O regiune întreagă alunecă pe făgașul care i-a fost predestinat, finalul fiind evident: vor bea paharul până la fund, vor stoarce, în favoarea liderilor, toate resursele rămase și vor lăsa locul pustiu.
Însă, în acest sistem extrem de crud și dur pentru Europa de Est a apărut o rază de lumină.
Clătinarea în ultimii ani a lumii unipolare a dus la agravarea contradicțiilor dintre vechea Europă și SUA. Neînțelegerile devin tot mai multe, iar conflictele tot mai dure. Unitatea transatlantică se destramă. Centrele de comandă europene și cele americane care până acum acționau mai mult sau mai puțin sincronizat, au început a concura între ele.
Această situație oferă o șansă – și o libertate de manevră un pic mai mare – pentru țările vasale ale Europei de Est.
Este absolut logic faptul că ele - și România, și Țările Baltice, și Polonia – și-au pus miza pe SUA. UE are o prea mare putere asupra lor: și politică, și, ceea ce este și mai important – economică. Ceea ce înseamnă că este nevoie de o contrabalanță.
Însă prin ce ar putea Europa de Est să intereseze Washingtonul? Doar prin colaborarea în domeniul militar. Mai mult ea nu are nimic ce să-i ofere.
Anume acest lucru se și întâmplă. Capitalele est-europene majorează cheltuielile pentru apărare până la cele 2% care li se cer și își manifestă în fel și chip predispunerea de a-și aprofunda și extinde colaborarea cu Pentagonul și NATO. Atât Bruxelles-ul, cât și Berlinul, și Parisul, nu pot obiecta.
Iar pentru Washington, care își pierde pozițiile pe continent, aceste țări devin un bun cap de pod. Nu atât împotriva Rusiei, cât împotriva Europei Occidentale care, cu pași rapizi, iese de sub controlul SUA.
Confruntarea dintre marile puteri ale Occidentului riscă să devină una la scară largă și foarte dură. În situația creată, micile țări est-europene aflate între aceste puteri obțin șansa de a-și îmbunătăți pozițiile și de a-și negocia măcar cât de cât niște bonusuri suplimentare – atât dintr-o parte, cât și din cealaltă.
Aceste șanse nu sunt prea mari. Însă, în orice caz, sunt mai mari decât erau mai înainte.
