Ludmila Sandu, fostă profesoară de limbă franceză, în prezent scriitoare și expert în asigurări, a povestit, în cadrul emisiunii ”Probă la MicroScop”, despre calvarul prin care a trecut în primii ani de ”muncă la negru” în Italia.
Acum 20 de ani, Ludmila Sandu și-a luat bilet spre Paris. Medicii i-au spus că are o boală gravă și că, probabil, viața ei nu va fi lungă. Și atunci s-a gândit: dacă o fi să moară, să nu regrete că nu a cunoscut frumusețea acestei lumi. Pasionată de cultura franceză și dornică să admire pe viu Turnul Eiffel, și-a deschis viză turistică în Franța și și-a cumpărat bilet spre Paris. Totul a fost bine și frumos până când Ludmila Sandu s-a pomenit în... Padova. Da, ați înțeles corect: autocarul care din Chișinău a pornit spre Paris a ajuns într-un oraș din nordul Italiei.
”Medicii mi-au spus că am un viciu cardiac și că trebuie să fac operație. Nu aveam bani pentru tratament și m-am speriat. Munceam mult ca să-mi întrețin copiii, surioarele. Și atunci mi-am zis că trebuie să văd, neapărat, Parisul, marea, Turnul Eiffel. Aveam viză deschisă pe o perioadă de jumătate de an și am cumpărat bilet la autocar. Nici până astăzi nu am înțeles cum am ajuns la Padova. Ne-au spus că ne cazează în hotel. În cele din urmă, ne-au dus într-o școală părăsită. Și așa a început experiența mea în Italia”, povestește Ludmila Sandu.
Primul job în Italia, ”cumpărat” de la imigranți moldoveni
Fără bani și mâncare, Ludmila Sandu nu avea de ales: trebuia să lucreze la negru. Niște moldoveni stabiliți în Italia au promis să o ajute să-și găsească de lucru, în schimbul unei sume mari.
”Peste patru zile mi-am găsit de lucru – îngrijitoare într-o familie. Mi-au vândut scump acest job – cât un salariu din Italia, din acea perioadă. Dar nu aveam cale de întoarcere. Așa am rămas în Italia și m-am întors acasă abia peste zece luni”, relatează Ludmila Sandu.
După aceea, Ludmila Sandu a revenit în Italia unde, mai târziu, s-a stabilit cu traiul. I-a fost greu, primii ani a făcut doar munci necalificate. Cu toate acestea, nu și-a pierdut demnitatea. A găsit în ea putere și voință pentru a redeveni ea însăși.
”Nu îmi plăcea ceea ce făceam. Am lucrat îngrijitoare, cameristă în hotel, spălătoare de vase. Nu puteam trăi așa, știam că mă voi îmbolnăvi dacă îmi voi călca demnitatea în picioare. Mi-am zis că Dumnezeu m-a trimis cu un scop bun în Italia. Am început să fac traduceri și să scriu cărți”, a povestit Ludmila Sandu.
Moscova nu crede lacrimilor
Prima carte scrisă de Ludmila Sandu este ”Sufletul meu, între pământ și cer”. Inspirația a apărut într-un moment dificil din viața ei.
”Munceam la o agenție de curățenie. Dimineața am fost anunțată că agenția își sistează activitatea și că nu mai e nevoie de mine. Am mers pe malul mării, m-am așezat pe o piatră și am început să plâng. Și când mi-am văzut imaginea în apă mi-am adus aminte de filmul ”Moscova nu crede lacrimilor”. Și mi-am amintit ce îmi spunea mama – când îți este greu, amintește-ți de ce îți plăcea să faci în copilărie și fă asta. Așa am început să scriu”, își amintește Ludmila Sandu.
Pribegia și suferința a învățat-o pe Ludmila Sandu să prețuiască viața și să trăiască frumos orice clipă.
”În fiecare dimineață mulțumesc Domnului că mă trezesc, că pot vedea, mă pot mișca. Fac meditații, rugăciuni. Ies afară, dimineața devreme, ca să inspir aerul curat și mirosul plantelor care înfloresc. În fiecare zi îmi pun întrebarea: ce pot face astăzi pentru mine, pentru oameni? De fiecare dată, când am ocazia, ajut oamenii. În schimb le cer un singur lucru – să ajute și ei pe alții”.
Mai multe detalii aflați din emisiunea moderată de jurnalista Gutiera Prodan – ”Probă la MicroScop”.
Autor: Maria Dimineț
