CHIȘINĂU, 5 mart — Sputnik. Anglia a fost creditată cu dreptul de a organiza finalele ca patrie a fotbalului modern, a unui sport care între timp, în 1963, a rotunjit 100 de ani de la instituționalizare. Insularii și-au suflecat mânecile și s-au pus pe treabă, modernizând stadioanele moștenite, în mare parte, din vremuri demult apuse, și trasând un program intens de pregătiri pentru reprezentativa lor calificată din oficiu.
În preliminarii, de această dată, s-a înscris un număr record de naționale, 86, dar când a fost anunțată formula de organizare a preselecției, a răbufnit prima nemulțumire, chiar una colectivă. Cele 16 reprezentante ale Africii s-au retras in corpore, fiind scandalizate de faptul că cea mai bună dintre ele nu era admisă direct în finale, ci urma să dispute și un baraj intercontinental.
Această fază a competiției nu a adus alte surprize, decât insuccesul Cehoslovaciei (medaliata cu argint la CM 1962 din Chile), a doua calificare in extremis, după un meci suplimentar, a bulgarilor, de asemenea — parcursul strălucit al portughezilor. Eusebio și compania au pierdut o singură partidă, în fața României, dar acel rezultat nu mai putea răsturna situația. Tricolorii, în grupa din care mai făceau parte Cehoslovacia și Grecia, au câștigat toate meciurile de acasă, cedându-le pe cele din deplasare, și au rămas pe locul trei.
Marea bombă a explodat cu trei luni înainte de începerea finalelor. Toată suflarea fotbalistică, ba chiar o lume întreagă a fost stupefiată de știrea că legendarul trofeu, Zeița de Aur, a dispărut din vitrina în care era expusă la Abația Westminster! Povestea de mai departe, foarte încurcată de altfel, cu cercetările și căutările, a ținut primele pagini ale presei mondiale timp de o săptămână, după care s-a terminat la fel de bizar. Prețioasa figurină a fost găsită, învelită într-un ziar, de un cățelul de rasa collie pe nume Pickles, scos la plimbare de stăpânul său, Dave Corbett, într-un parc periferic al capitalei britanice. Eroii și-au primit onorurile și recompensele, toată lumea a răsuflat cu ușurare.
Turneul final a început cu mare pompă în data de 11 iulie pe celebrul staduon Wembley.
- Formula de disputare a rămas aceeași, patru grupe a câte 4 participante, apoi etapele play-off.
- Brazilia, RFG, Italia și Anglia au fost considerate capi de serie și repartizate astfel ca să nu se confrunte între ele din start.
- Schimbările de jucători în timpul meciurilor nici de această dată nu au fost permise, avea să se întâmple peste 4 ani.
- Transmisiunile TV, în premieră, au fost vizionate pe toate continentele, atât în alb-negru, cât și color — cine putea să-și permită.
- Pentru prima oară ediția a avut nu numai afiș și logou oficial, dar și o mascotă în persoana simpaticului pui de leu, Willie, mai mult britanic, decât englez.
Din primele partide s-a observat, pentru a se transforma apoi într-o certitudine, că are loc o revenire în prim plan a fotbalului atletic, pragmatic și foarte dur. Jocul a pierdut la capitolul spectacol, dar, paradoxal, acest efect a fost compensat într-o anumită măsură de tot mai accentuata preponderența a imaginilor color — fie vorba despre clișee, peliculă cinematografică, sau chiar, cum am menționat mai sus, ecrane TV. Pestriță și neunivocă, oricum, ediția a fost o sărbătoare pentru fanii care au urmărit-o, pe viu sau de la distanță.
Fiecare grupă finală a avut linia sa de subiect. Anglia și Uruguay au fost clar peste Mexic și marea dezamăgire, Franța.
Campioana Europei, Spania, împreună cu codașa Elveția, nu s-au putut opune marșului impetuos al Germaniei și Argentinei care au acumulat câte 5 puncte, fiind departajate de golaveraj.
Grupa a 3-a s-a dovedit a fi o cușcă pentru arte marțiale, victima principală devenind Brazilia. Campionii mondiali au avut parte de un singur meci fair play, cu ungurii (1-3), recunoscut printre cele mai spectaculoase. Partidele contra Bulgariei (2-0) și Portugaliei (1-3) au fost mai degrabă niște bătălii, cu atacuri grosolane, mai ales asupra lui Pele. Vedeta, fiind nevoită să iasă de pe teren, a deplâns și drama personală, și eșecul echipei.
Lusitanii în frunte cu splendidul Eusebio, au arătat că, pa lângă duritate, mai dispun și de creativitate, câștigând grupa cu un număr maxim de puncte. Ungaria a fost a doua calificată.
Și URSS a obținut trei victorii clare, inclusiv în fața chilienilor de la care au pierdut în sferturile ediției precedente. Se părea că pe a doua treaptă va urca Italia, dar, spre surprinderea generală, ea a pierdut rușinos în fața cvasianonimei naționale a Coreei de Nord.
Așadar, în sferturi au acces 5 reprezentative de pe Bătrânul continent, 2 sud-americane și 1 asiatică. Dar aceasta a fost ultima faza cu alte prezențe decât cele europene. Aceasta deoarece Argentina a cedat, la limită în fața Angliei într-un meci pe care învinșii, cu referire la deciziile arbitrului german Rudolf Kreitlein, mai ales la episodul eliminării gratuite a lui Antonio Rattin, l-au numit el robo del siglo (furtul secolului). Uruguayul nu a avut nicio șansă în fața RFG, cedând cu 0-4. Uniunea Sovietică a trecut clar de Ungaria, 3-1. Portugalia, într-un meci nebun cu dârzii nord-coreeni, pierzând cu 0-3, au scos un neverosimil 5-3. Artizanul victoriei a fost, firește, Eusebio.
”Perla mozambicană” a înscris și în semifinale, cu Anglia, dar a fost doar golul consolării, deoarece gazdele deja marcase de două ori. URSS și Germania federală au plecat la pauză având câte un gol, însă în repriza a doua Franz Beckenbauer a înclinat balanța în favoarea echipei sale.
Finala punea o întrebare capitală: vor lua nemții al doilea lor titlu sau lumea fotbalului va avea o nouă campioană mondială? Meciul a avut de toate, egalarea la 2 reușită de RFG în ultimul minut, timp suplimentar, tripla istorică a lui Geoffrey Hurst, inclusiv o reușită despre care se mai discută și azi dacă a fost valabilă sau doar un "gol fantomă".
Așa sau altfel, Patria fotbalului a devenit și Regină a fotbalului.
Zeița de aur i-a fot înmânată căpitanului Robert Frederick Chelsea "Bobby" Moore.
Golgheterul ediției, cu 9 goluri la activ și, de departe, cel mai valoros fotbalist al turneului a fost Eusebio da Silva Ferreira, deținător al medaliei de bronz împreună cu naționala Portugaliei.
