CHIȘINĂU, 26 feb — Sputnik. La redacția Sputnik Moldova a fost expediată o scrisoare de la o femeie din Bălți care povestește prin ce i-a fost dat să treacă din cauza neglijenței profesionale și a indiferenței totale a unor medici.
„La începutul lui decembrie 2017, având scurgeri de lichid amniotic în luna a șaptea de sarcină, am fost transportată cu ambulanța de la Bălți la Chișinău. Motivul: eu eram în a 30-cea săptămână de sarcină, iar la Bălți, conform regulamentului, în secția patologie femeile pot fi internate doar după 32 săptămâni.
Drumul în ambulanță până la Chișinău a fost groaznic. Până am ajuns, am pierdut aproape tot lichidul amniotic, din cauza hurducăturilor. La spital (autoarea indică instituția medicală — n. red.) am reușit, prin insistență, să rămân însărcinată încă o săptămână, deoarece medicii mă presau permanent ca să accept nașterea prin cezariană. Eu însă eram bine informată și știam precis că, în cazul scurgerii lichidului amniotic, sarcina poate fi păstrată, dacă nu există nici o infecție și dacă fătul are suficient lichid. Eu nu aveam indicii pentru o operație cezariană urgentă, deoarece copilul meu se afla în siguranță.
În cele din urmă, pe 11 decembrie, iarăși sub presiune, am acceptat să fiu operată, deoarece mă amenințau… că o să mă ducă să văd cum arată o femeie fără uter!
Am născut prin cezariană un copil sănătos, deși de șapte luni. Mi-am revenit după anestezie: eu — în salon, copilul — în reanimare. Începe să mă doară teribil un picior. Da, anume un picior, și nu locul operației. Prntru că, nu se știe din ce cauză, aveam pe el o arsură! Ulterior, de trei ori am fost transferată în saloane diferite, pe jos, fără cărucior, cu piciorul bolnav. Nimeni nu a venit să mă examineze până nu am chemat eu medicul, fiind nevoită, la o oră după ce mi-am revenit după anestezie, să parcurg singură un coridor lung pentru a ajunge la post.
A venit un medic, apoi altul. Stăteau în fața mea șapte persoane, îmi fotografiau piciorul și… căutau pe internet pentru a se dumiri ce putea oare să fie asta!
În consecință, au lăsat totul așa cum era, spunând că a doua zi dimineață va veni chirurgul.
Nici chirurgul nu a manifestat o atitudine serioasă față de problema mea, zicând că nu e nimic strașnic: „Spală cu Furacilin!" Timp de o săptămână, medicii mă tot vizitau, dar piciorul nu se făcea mai bine. Spuneau și ei că nu e grav și să-l prelucrez cu Levomecol pe care, apropo, am fost nevoită să mi-l procur singură.
În tot acest răstimp, în pofida durerii din picior și a operației, am mers, la fiecare trei ore, să-mi alăptez copilul, coborând trei etaje și străbătând un coridor rece. La reanimare, unde se afla copilul, nimeni nu-mi acorda nici o atenție. Așteptau să le dau bani! Peste o săptămână au decis să transfere pruncul în secția de copii și, evident, și pe mine. I-am întrebat: „Cum să mă transferați dacă nu pot călca pe picior din cauza neglijenței voastre?!"
Atunci s-au gândit să mă lase acolo unde eram, ca să nu fac scandal. Însă cei de la reanimare au refuzat să mai aibă grijă de copilul meu.
Până la urmă, m-au convins să trec în secția de copii, promițându-mi că medicii vor veni să-mi schimbe pansamentul la piciorul bolnav. Însă, cum numai am semnat hârtiile, nu au mai venit ei la mine, ci eu mergeam la ei.
În secția de copii era foarte frig, însă noroc de doctorul nostru Ludmila Valerievna care s-a dovedit a fi un om foarte bun: în cele două săptămâni cât am stat acolo, copilul a fost bine îngrijit și nimeni nu a cerut bani.
Tot urcând și coborând etajele pentru a schimba pansamentul, la picior a pornit procesul de necrozare. În această stare am și fost externată. Acum trebuie să mă tratez din cont propriu, deoarece, având copil mic, nu am posibilitatea să umblu ca să cer compensații de la medicii și surorile medicale care și-au permis o atitudine iresponsabilă față de rana de la picior. Însă vreau ca lumea să știe ce se întâmplă în spitalele noastre. De aceea am scris la redacție."
Aceasta este scrisoarea pe care ne-a expdediat-o la redacție doamna din municipiul Bălți.
