Editorial de Răzvan Papasima
Cu mai puțin de o lună de zile în urmă, orice referire la revenirea primadonei Traian Băsescu pe scena politică dâmbovițeană în calitate de jucător important, ar fi fost privită ca o lipsă totală de realism politic. Nu doar faptul că fostul președinte, după părăsirea fotoliului de la Palatul Cotroceni, a început să-și exerseze noul repertoriu pe la orice colț de Facebook, ci și faptul că, lipsit de un control minimal al unor consilieri, discursul său balansa grotesc între diverse extremisme, populisme și conservatorisme, mai mult sau mai puțin simulate. Radicalizarea coafată a lui Traian Băsescu era se pare parte a unei strategii de joc politic în care actori mult mai importanți își pregăteau piesele. Este îndeajuns să ne amintim de poziția lui Traian Băsescu din ultimul an față de construirea moscheiei de la București și replica sa către Erdogan, de reacția sa privind refugiații din Siria sau diferitele intervenții privind apărarea economiei românești în fața cotropitorilor străini.
Pare tot mai evident că miza acestui tip de discurs e o încercare de a construi un tip de naționalism care să se plieze perfect pe planurile Capitalului consolidat. Statele Unite și NATO au nevoie de o Românie ca aliat strategic, cu atât mai mult cu cât în apele tulburi ale Mării Negre se joacă în cele din urmă nu stabilitatea regiunii, ci controlul asupra unor poziții dominante.
În fața unei oferte ideologice conservatoare venite din Eurasia răspunsul pregătit de NATO pentru România nu este liberalismul așa cum cred cei mai mulți, ci o ofertă asemănătoare care să facă alegerea practic imposibilă și să mascheze sub tușele stridente ale unor persoane cu rol secundar, precum Băsescu, o eventual necesară schimbare de formă, dar în nici un caz de fond.
Cu atât mai mult acum, când Turcia pare să fi lăsat Statele Unite și NATO în poziția de actori care și-au uitat replicile, România devine scena de luptă între diferite discursuri mai mult sau mai puțin radicale, mai mult sau mai puțin asemănătoare, mai mult sau mai puțin atractive în perspectiva alegerilor din toamnă. Faptul că în urma fuziunii cu UNPR-ul, un partid "sectă a serviciilor" (formularea îi aparține lui Traian Băsescu) fostul președinte a reușit să formeze al treilea cel mai mare grup parlamentar din Camera Deputaților nu este o mutare care reconfirmă statutul de animal politic al lui Traian Băsescu, ci ne relevă reconstruirea unor opțiuni politice menite să evite pe cât posibil electoratul, dar care să asigure o poziționare strategică într-o viitoare alianță de guvernare.
În acest rol, de antidot, Băsescu are nevoie de un post cheie. Și ce post ar putea fi mai potrivit decât acela de premier. Cu un președinte inexistent, precum Klaus Iohannis, practic prim-ministrul Traian Băsescu ar conduce nestingherit, mai ales că în această poziție s-a simțit cel mai confortabil chiar și pe vremea când era președinte. Dar cel mai important lucru ar fi acela că România ar asigura flancul estic al Alianței Nord-Atlantice, motiv pentru care însuși Traian Băsescu știe că în ciuda faptului că nu e luat în serios, are avantajul că poate lucra în liniște pentru a-și atinge scopul.
Răzvan Papasima este doctorand în Sociologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, cu o teză despre Proprietate și Financializare în România Post-Comunistă.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu cea a redacției Sputnik.
