Editorial de Dragoş Dumitriu
Reușita loviturilor de stat militare a marcat istoria contemporană a Turciei; se pune deci întrebarea dacă puciul din zilele trecute a avut ceva în comun cu cele anterioare. Răspunsul include mai mult diferențe.
Prima și cea mai importantă este aceea că președintele Erdogan a adus Turciei prosperitate economică, un loc important pe plan internațional și o poziție dominantă de netăgăduit în ierarhia puterilor militare musulmane.
Din aceasta rezultă a doua diferență — Erdogan beneficiază de susținerea populară. În al treilea rând, Turcia lui Erdogan este cea mai importantă țară în încercarea internațională de a controla valurile de migrație, precum și penetrarea Europei și Africii de Nord de către elemente teroriste, fie de sorginte fundamentalistă, fie dintre cei angrenați în jocurile serviciilor secrete americane — sau create și scăpate de sub control de acestea; într-un cuvânt, Turcia lui Erdogan se află nu doar în război, dar este chiar componenta principală a strategiei de apărare — fapt care deosebește fundamental acest puci de celelalte — și se poate spune deci că această tentativă, spre deosebire de cele anterioare, este mai mult decât o dezertare, este o trădare incalificabilă.
În acest context, apare afirmația președintelui Erdogan că SUA, adică "NATO-fără-glumă", așa cum am supranumit componenta dominantă a blocului politic-militar, îl găzduiesc pe instigatorul puciului (cel puțin moral) și îi permit o vastă activitate de tip islamist (fundamentalist). Acuzația lui Erdogan pare veridică și prin faptul că SUA susțin armat și antrenează oficial așa zise grupări "islamiste moderate" din Levant, la care se adaugă episoadele legate de înființarea Al Qaida sau a statului musulman bosniac și a enclavei kosovare.
Revin însă la aspectele militare citându-l pe cunoscutul realizator tv Mircea Badea: "Asistăm la o lovitură de stat dată de o armată NATO" — și principala întrebare logică este — au procedat acei militari la tentativa de puci cu acordul unor structuri de putere din NATO sau SUA? Primo — lovitura de stat nu e niciodată opera unor soldați neinstruiți, ci a unor ofițeri cu cunoștințe importante de strategie; secundo — pe teritoriul Turciei se află importanta bază de la Incirlik, folosită în egală măsură de turci și de SUA, iar mai nou și de saudiți și britanici; terzo — o asemenea operațiune nu se poate conspira decât sub acoperirea unui sistem informativ. Să mai adaug și că, în mare măsură, ofițerii noii armate turce au pregătire americană.
În consecință, este exclusă varianta ca niște militari să gândească o strategie a acaparării puterii în Turcia fără a se asigura de acordul sau susținerea structurilor de putere din SUA.
Cel mai probabil este că, în momentul declanșării operațiunilor, puciștii au avut un acord, dar care a fost fie anulat de o supralicitare din partea lui Erdogan, fie acordul era doar o strategie pentru alte interese ale acelor structuri de putere — iar militarii rebeli au fost victime și masă de manevră.
Interesante sunt și două coincidențe — la scurt timp după extinderea discuțiilor ruso-turce privind marea investiție Turkish Stream, militarii turci (aviatorii) doboară un avion rusesc, iar discuțiile sunt suspendate și Rusia trece la represalii împotriva Turciei; săptămâna trecută, în urma scuzelor prezentate de șeful statului turc, președinții Erdogan și Putin au reluat discuțiile, inclusiv despre marea conductă de gaz, turiștii ruși au revenit în Turcia, poziția Turciei față de Assad s-a nuanțat în contextul unei poziții dure a lui Erdogan în negocierea cu UE a crizei imigranților și cu SUA în problema kurdă, când… militarii turci, conduși tot de un aviator, declanșează operațiunea în discuție, având toate datele unui act de întoarcere a armelor împotriva propriului conducător pe timp de război — deci trădare națională. De menționat că toți aviatorii turci au pregătire NATO — SUA.
Specialistul militar al "Vocii Rusiei" România, Valentin Vasilescu, îmi expunea alte câteva aspecte nefirești pentru o lovitură de stat — neimplicarea trupelor speciale de intervenție turce, "Beretele maron", ca și a puternicei Armatei I, cea care apără strâmtorile, ocuparea teatrală a televiziunii fără a lansa un mesaj clar, survolarea fără sens a marilor orașe, lovituri aeriene fără logică, lăsarea liberă a câtorva sute de puncte strategice, obligatorii pentru controlul statului, neglijarea mobilizării civile prin partidul lui Erdogan, declararea legii marțiale fără o structură de putere definită etc. Toate acestea îl conduc pe analistul militar la imaginea unui diletantism exagerat, iar pentru mine sunt argumente în favoarea unei strategii ascunse.
A fost oare vorba de un avertisment pentru președintele Erdogan? S-au desfășurat la adăpostul puciului operațiuni (misiuni) speciale? Cert este că puternicul președinte se află într-o situație dificilă, Turcia așteaptă măsuri dure dar totodată liniștitoare, ceea ce face, prin comparație, ca împăcarea caprei cu varza să pară o sarcină ușoară. Tot președintele turc trebuie să fi remarcat întârzierea cu care capitalele euro-atlantice au condamnat puciul, asta în timp ce canalele principale de știri din aceeași zonă "parteneră" își începeau comentariile cu expunerea profilului său "islamist" și "antidemocratic".
O teoretizare a loviturii de stat din Turcia ar putea fi aceea că ecuația NATO include constanta "instabilitate", în timp ce necunoscutele rămân aceleași — pe cine, ce, unde și când apără NATO — la care se adaugă doar noi și noi victime și distrugeri…
Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu cea a redacției Sputnik.
