Așa cum idealismul este o latură esențială a politicului, realizarea utopiei UE era privită ca o realizare a unificării politice a continentului european. Din acest raționament s-au născut instituțiile europene, iar o uniune care era percepută inițial ca una strict economică și valorică a devenit tot mai mult una politică și mai birocratică.
Pe de altă parte, ”economicul” și ”militarul” s-au evidențiat întotdeauna prin spirit pragmatic. Iată de ce reacțiile firești la crizele financiare, criza migranților, acțiunile teroriste, războiul din Siria, care au atentat la siguranța și bunăstarea cetățenilor europeni, s-au manifestat printr-un apel la un pragmatism european, termenul de “securitate” devenind unul cheie.
Britanicii întotdeauna s-au evidențiat prin spiritul lor pragmatic și aristocratic. Iată de ce nu trebuie să ne mirăm că anume ei au devenit cea mai critică voce la adresa UE și au fost primii care au decis să părăsească Uniunea Europeană.
Desigur, o bună parte dintre cei care au pledat pentru Brexit nu au fost cei care ar nega importanța zonei economice unice sau liberei circulații – idei care au stat la temelia Uniunii Europene în prima etapă și la care o bună parte a britanicilor mai țin. Pur și simplu britanicii sunt nemulțumiți de înlocuirea „comunității europene” cu o “mașinărie birocratică europeană”.
În viziunea cetățeanului mediu european există o diferență enormă între Europa ca o comunitate a destinului și o Uniune Europeană, care a devenit o structură nereprezentativă, dictatorială și suficient de anchilozată pentru a nu face față unor schimbări și provocări globale, fiind îndreptată chiar împotriva națiunilor europene. Astfel, cel mai mare pericol pentru Europa a devenit însăși Uniunea Europeană.
Britanicul care are încredere în propriile instituții politice cu o bogată tradiție istorică nu se simte tentat să cedeze suveranitatea unor instituții noi, nereprezentative, care s-au arătat incapabile să facă față problemelor de pe continent. Pe măsură ce Comisia Europeană și Parlamentul European vor demonstra că sunt niște instituții nereprezentative, inutile și devoratoare de fonduri, statele-membre vor fi tot mai tentate să renunțe la apartenența la acest bloc continental sau să caute alternative.
De altfel, e greu să vorbești despre o “unitate europeană” acolo unde statele europene sunt lipsite de dreptul de a-și promova interesele cetățenilor pe care îi reprezintă, iar cetățenii se simt tot mai înstrăinați de procesele politice. Anume politizarea și birocratizarea excesivă a Uniunii Europene, concentrarea procesului de luarea deciziilor în mâinile unor grupuri anonime au devenit acel factor care a contribuit la falimentul proiectului european. Deseori, “unitatea” la care cheamă unii lideri europeni miroase mai curând a captivitate.
Desigur, este prematur să vorbim despre dispariția UE, însă am putea vorbi despre o disoluție a acesteia în forma pe care o cunoaștem astăzi. Chiar dacă titulatura oficială a acestei structuri supranaționale va rămâne aceeași, schimbarea modului de luare a deciziilor și a raportului dintre state devine un lucru inevitabil.
