Editorial. Bogdan Duca, analist politic.
Am citit cu mult interes articolul lui Iurie Roşca, cu privire la mitul „pericolului românesc", care circulă în societatea moldovenească. La fel, m-am gândit că întrebarea-provocare a sa: ce ar putea face românii din România ca să spargă acest mit, m-a obligat la o reflecţie sinceră, deschisă şi directă.
Sunt unul din cei care cred că unirea dintre România şi Republica Moldova este imposibilă. Nu este o poziţie „corectă politic" şi nu se încadrează în atmosfera patetismelor patriotice, dar este bazată pe simţul realităţii.
Autorităţile româneşti, ştiau acest lucru cel puţin din august 1991. Erau conştiente că obiectivele geopolitice ale României: aderarea la UE şi la NATO, ar fi fost imposibile dacă acest lucru s-ar fi făcut la „pachet" cu Republica Moldova.
Provocarea lor a fost administrarea sentimentelor unioniste din România. S-a dovedit că acestea pot fi stinse relativ uşor, prin organizarea unor evenimente culturale, „poduri de flori" şi a cenaclurilor şi serbărilor folclorice. Nu a fost dificil pentru că frontiera de pe Prut s-a dovedit a fi una care ţine de mentalitate. Pentru majoritatea românilor, idealul României Mari este mai degrabă subiect de pasiuni de cafenea, decât un coagulant naţional. Iar existenţa Republicii Moldova, paradoxal, este un pansament excelent pentru orgoliul rănit al românului din România.
Drumul nostru post-comunist, ca şi cel post-aderare la NATO şi la UE, nu a fost deloc un drum uşor şi nici măcar onorabil.
Anii 90 au fost anii umilinţei admirative faţă de o Europă care părea că nu ne doreşte, dar spre care priveam cu o disperare greu explicabilă raţional, dar poate de înţeles în contextul acela istoric.
Odată primiţi în „familia euro-atlantică", umilinţele au continuat. Am devenit „codaşi la oraş" şi chiar şi acum, în al zecelea an de când suntem ţară membră UE, complexul de inferioritate şi incapacitatea de negociere de pe poziţii demne a României, caracterizează situaţia noastră.
De aceea am avut şi avem nevoie de Republica Moldova. Doar în relaţia cu Republica Moldova, Statul român şi cetăţenii României, pot să îşi echilibreze politica de umilinţă naţională pe care au dus-o din 1990 încoace.
Privim spre Moldova cu un complex de superioritate. Şi, zicem noi, avem şi de ce. Moldova este „în sfera noastră de influenţă" (sau ar trebui să fie, gândim noi). Elevii şi studenţii moldoveni aleg învăţământul nostru ca alternativa „occidentală" a învăţământului lor. Avem şi noi pe cine să ajutăm. Suntem şi noi un „occident" pentru cineva.
Legată strâns de imaginea Moldovei este şi rusofobia ce caracterizează clasa medie a societăţii româneşti. Cât timp Moldova va putea fi considerată o victimă a Rusiei- în oricare din variante, se va bucura de simpatia românilor- pentru că este justificarea vie pentru propriile opţiuni în politica externă ale românilor.
E foarte interesant faptul că societăţii româneşti puţin îi pasă de ce se întâmplă de fapt în Republica Moldova. Aşa cum nu este niciun pic de interes real faţă de ceea ce se întâmplă în oricare din ţările vecine. Pentru că societatea românească, şi asta nu de ieri, de azi, ci de când a intrat în modernitate, a preferat să se raporteze la ora Occidentului, nu la realităţile din propria sa regiune.Dar dezinteresul faţă de Moldova este unul cu atât mai interesant cu cât nu există bariere lingvistice care să ne împiedice să cunoaştem şi să ne implicăm în ceea ce se întâmplă dincolo de Prut. Însă dezinteresul are o explicaţie psihologică: nu vrem să ştim pentru că credem că ştim. O confruntare cu realitatea care ne-ar contrazice propria proiecţie, ne-ar afecta propriul confort psihic şi intelectual.
Ce este de făcut în acest context? Să renunţăm la fantasmele unioniste şi, în loc să insistăm pe o iluzorie fraternitate între românii de dincolo şi dincoace de Prut, să construim poduri de piatră ale prieteniei sincere.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu cea a redacţiei Sputnik Moldova.
