Prin urmare, depăşirea frustrărilor legate de dominaţia unui sistem totalitar „de import” viza şi revenirea Basarabiei în graniţele de până la război. Adevărul istoric, tăinuit preţ de jumătate de secol, despre Pactul Ribbentrop-Molotov, notele ultimative ale Guvernului sovietic din iunie 1940, foametea organizată, colectivizarea, deportările, deznaţionalizarea, suprimarea tuturor drepturilor politice şi economice, au constituit elementul de foc al discursului politic din acea etapă. Acum un sfert de secol puţini erau cei în stare să producă nişte analize geopolitice mai profunde şi să coreleze aspiraţiile noastre cu starea de lucruri „din teren”, adică din fosta RSS Moldovenească, dar şi cu cea internaţională.
Setea arzătoare de justiţie se orienta spre dorinţa nestăvilită de revenire la perioada interbelică. „Istoria se repetă”, iată unul dintre laitmotivele reluate de tribunii de atunci. Fiind cuprinşi de stări paseiste, mulţi dintre noi şi-au consumat destulă energie şi timp, râvnind să refacă vremurile paradisiace de altă dată. La scară mai largă, întreaga bătălie se purta împotriva unui imperiu sovietic mort definitiv şi, implicit (dar inconştient), în favoarea unui alt imperiu, cel american, care a rămas triumfător de unul singur pe scena istoriei după dispariţia spectaculoasă a rivalului său ideologic. Societatea moldovenească, alături de celelalte state din „lagărul socialist”, s-a apucat de zor să demonteze piesă cu piesă sistemul comunist, efort necesar şi lăudabil, desigur. Iar în calitate de singur model bun de imitat a fost urmat sistemul occidental. La întrebarea „Cum ţi-ai dori viaţa ta de acum încolo?” practic oricine din zona noastră răspundea (şi mai răspunde) prompt şi univoc: „Vreau să fie şi la noi ca-n Occident”. Occidentomania a devenit o stare de spirit cvasi-generală. Iar paradigma liberală, fiind inoculată metodic în mentalul colectiv, a ajuns să fie privită ca fiind una axiomatică, inevitabilă, norma însăşi, felul „natural” de a vedea lucrurile.
Astfel, lepădându-se ca de ciumă de dogmele comuniste, moldovenii n-au apucat să înţeleagă cum li s-au injectat cu abilitate dogmele liberale, privite ca piloni ai noii religii menite să mântuiască toţi năpăstuiţii vechiului regim. Democraţia, reformele, drepturile omului, privatizarea, piaţa liberă, libertatea de exprimare, corectitudinea politică, integrarea europeană, globalizarea etc. s-au constituit în tot atâtea elemente-cheie ale noilor „hărţi mentale”, croite cu grijă în imaginarul colectiv. Iar orice nereuşită sau eşec de proporţii, legate de efectele economice şi sociale dezastruoase, sunt puse în seama a doi factori „obiectivi”: 1) tranziţia (dinspre sistemul comunist spre cel (neo)liberal), care pentru ţări ca Moldova presupune în mod automat îndepărtarea de Rusia (până la ostilizarea relaţiilor cu această ţară confundată cu defuncta URSS) în favoarea apropierii de Occident (văzut ca un alt „frate mai mare”, pus pe binefacere şi pe susţinerea din raţiuni de caritate a foştilor sateliţi sovietici); 2) calitatea proastă a guvernărilor (care, odată fiind schimbate în urma unui nou scrutin electoral, vor deveni din ce în ce mai bune, eficiente, democratice, proeuropene, necorupte). Însă, în pofida aşteptărilor, după douăzeci şi cinci de ani de „exerciţiu democratic” şi piaţă liberă, lucrurile merg din rău în mai rău, iar versiunea liberală a „viitorul luminos” se tot amână.
În acest context oarecum neaşteptat, cei care şi-au mai păstrat discernământul şi spiritul de analiză caută să pătrundă cauzele profunde ale dezastrului economic, social şi moral în care se prăbuşeşte ca într-o prăpastie întreaga societate. Nedreptatea strigătoare la cer care s-a extins asupra întregului corp social, provocând suferinţe grave majorităţii covârşitoare a populaţiei, acutizează spiritul critic şi impune diagnosticarea corectă a maladiilor colective devenite insuportabile. Deindustrializarea, privatizarea masivă prin „terapii de şoc” şi trecerea proprietăţii statului în proprietatea fostei nomenclaturi comuniste, ca şi a întregii cohorte de profitori ai tranziţiei, au generat inegalităţi sociale uriaşe. În locul unui stat social, râvnit de toată lumea, a apărut un stat caricatural, cu milionari de carton şi milioane de şomeri, ce au împânzit lumea în căutarea unei bucăţi de pâine pe pieţele forţei de muncă din exterior, în special cea a Rusiei şi a ţărilor din Uniunea Europeană. Dacă vrem să caracterizăm în doar trei cuvinte modelul de regim politic ce s-a constituit la noi, acestea ar fi: plutocraţie, cleptocraţie, ochlocraţie. „Democraţia de masă” în versiunea moldovenească a generat un soi de „sat al lui Potemkin”, unde instituţiile şi legislaţia, copiate mecanic după modelul occidental, nu reprezintă decât decorul obligatoriu pentru spectacolul public ce pare a fi unul fără sfârşit.
De la deportările staliniste la cele liberale
Cu titlu de paradox sau curiozitate scandaloasă ce ţine de realităţile din ultimul sfert de veac am putea remarca în mod special atitudinea faţă de fenomenul numit „nomadism de masă” sau „de asfalt”. Aşadar, se ştie că circa un milion din cele aproximativ trei milioane şi jumătate de cetăţeni ai Republicii Moldova sunt plecaţi la muncă peste hotarele ţării. Se mai ştie că basarabenii au suportat două valuri de deportări sub regimul sovietic, respectiv în iunie 1941 şi în iulie 1949. Motiv pentru care condamnarea regimului comunist cu tot cu bestialul Iosif Stalin a devenit o atitudine firească a oricărui om întreg la minte şi cu un minim bun simţ. Cum se întâmplă, însă, că noile deportări în masă, survenite în perioada post-sovietică, de proporţii infinit mai mari şi cu consecinţe sociale de-a dreptul catastrofale, nu provoacă aceeaşi indignare? Explicaţii ar fi cel puţin câteva. Mai întâi, datorită faptului că deportările sovietice erau forţate, lumea fiind mânată cu pistolul automat în vagoanele de vite ale trenurilor de marfă, cu destinaţia Siberia. Iar deportările post-sovietice sunt „benevole”, cei de azi deplasându-se în mijloace de locomoţie mult mai confortabile decât înaintaşii lor. Însă de această dată deja nu „odiosul Stalin” este cel care îi dezrădăcinează şi îi împinge afară din ţara lor, din locurile natale, de lângă mormintele strămoşilor, lacrimile mamelor şi dorul copiilor. Fiind spălaţi temeinic pe creier prin intermediul sofisticatelor inginerii sociale, moldovenii, alături de ceilalţi confraţi de suferinţă din „lagărul ex-socialist”, îşi îndreaptă criticile doar spre propriile guverne, incapabile să creeze destule locuri de muncă, în pofida urmării docile a reţetelor prescrise de SUA, UE, FMI, BM şi OMC.
Valurile „căutătorilor de noroc”, ai consumatorilor „visului american” dornici să găsească un loc de muncă „la negru”, pe şantierele de construcţii de la Moscova sau din ţările UE cresc din an în an. Depopularea ţării are efecte de-a dreptul devastatoare: zeci de mii de familii destrămate, copii rămaşi în grija rudelor şi a vecinilor, indicatori demografici terifianţi, mai gravi decât cei de pe timp de război sau de ciumă. Anual sate întregi dispar de pe harta ţării, grădiniţele şi şcolile din zona rurală se închid din lipsă de copii. Însă entuziasmul ce însoţeşte „marşului triumfal” spre Europa nu mai conteneşte. Cultura de masă, care a penetrat masiv în rândurile populaţiei prin film, televiziune, Internet, producţie sonoră (fiindcă muzica e totuşi altceva), publicitate, vestimentaţie etc. a determinat anestezierea percepţiei critice, în special în mediul tineretului, care a plonjat cu tot cu urmele de raţiune în „societatea spectacolului”. În preajma universităţilor din Chişinău se înghesuie panouri stradale ademenitoare, care invită studenţii să nu rateze şansa vieţii lor. „Work and Travel” te invită să mergi în America, pentru a munci la ei, nu la tine acasă, pentru ei, nu pentru tine şi pentru ţara ta. Iar cei mai fericiţi chiar se aleg şi cu câte un „Green card” în SUA sau mai curând în Canada, cu condiţia să fie tineri familişti şi să dorească să-şi părăsească definitiv Patria în schimbul „unui trai decent” — nu-i aşa?— dincolo de Atlantic.
Va urma.
