Candidatura Maiei Sandu la funcţia de prim-ministru al Republicii Moldova pare să deschidă o pagină nouă în practica politică a ţării noastre. Nu mai există un astfel de precedent în scurta istorie a Republicii Moldova când, în primul rând, candidatul la funcţia de premier se consultă mai mult cu unii parteneri externi, înainte de a „accepta funcţia”, decât discută cu partidele parlamentare ale suveranului nostru stat. În al doilea rând, trebuie să remarcăm faptul că deşi, potrivit constituţiei, şeful statului are prerogativa de a identifica şi desemna un candidat responsabil de formarea şi conducerea Guvernului, acesta (preşedintele) a fost „uitat” de partidele care au dat naştere proaspătului AIE 3 şi au făcut deja unele anunţuri „preliminare” despre viitorul premier (Maia Sandu) şi membrii cabinetului ce va fi condus de aceasta.
Cele două aspecte merită o atenţie specială.
Aşadar, de ce Maia Sandu discută atât de intens cu partenerii de dezvoltare ai Republicii Moldova? Primul motiv a fost enunţat de preşedintele PLDM, Vlad Filat. Potrivit lui, ţara se află într-o situaţia cu totul specială, iar loc pentru „încercări şi experimente” nu mai există. Filat are dreptate. Capacitatea bugetară a ţării ridică mari semne de întrebare. Din spusele ministrului Finanţelor, Anatol Arapu, rezultă că economia Moldovei generează doar venituri suficiente pentru supravieţuire, nu şi pentru dezvoltarea ţării. În aceste condiţii, un candidat la funcţia de premier, bine ancorat în realitate, înţelege că nu are nici o şansă să „întoarcă munţii” fără injecţii financiare din afară. Maia Sandu vrea să aibă, întâi toate, garanţii că guvernul pe care îl va conduce va avea la dispoziţie suficiente resurse pentru a face faţă unei avalanşe imense de sarcini şi provocări. Felul în care s-a poziţionat Republica Moldova pe plan extern presupune că cel mai rapid şi mai facil mod de accedere la finanţe este cooperarea cu structurile financiare internaţionale din Occident (FMI, Banca Mondială, BERD, BEI şi altele). Posibilul viitor premier va cere garanţii de susţinere de la aceste structuri. Totodată, dânsa, ca un manager competent şi încercat, se va documenta, cu maximă exactitate, pentru a şti în ce condiţii guvernul său va putea să conteze pe creditele şi granturile occidentale.
De la partidele care au format AIE3, Sandu are nevoie doar de informaţii privind situaţia reală în toate domeniile de care este responsabil Guvernul, de promisiuni că va avea „mână liberă” să acţioneze prompt şi „aşa cum trebuie”, dar mai ales de susţinere politică în Parlament.
Este evident şi faptul că această candidatură pare a fi cea mai incomodă, comparativ cu alţi premieri pe care i-a avut Republica Moldova. Maia Sandu şi-a făcut o imagine de tehnocrat extrem de eficient şi intransigent, de „chirurg apt să taie în carne vie şi să pună sare pe rană”. Sistemul nostru politic va „înghiţi” cu greu această figură. Dar asta se va întâmpla sub presiunea austerităţii bugetare şi a condiţiilor impuse de structurile financiare occidentale. Dar şi din lipsa alternativei. Admitem că structurile respective chiar ar fi sugerat că ar prefera-o pe Sandu în fruntea Guvernului, dacă Republica Moldova mai vrea să coopereze cu acestea. Totodată, Sandu a declarat de mai multe ori că doar în anumite condiţii ar accepta şefia guvernului de la Chişinău. Una dintre condiţii, foarte dură pentru Moldova, este ca dânsa să-şi poate forma echipa de miniştri. Partidele din AIE3 încă vor trebui să treacă testul acestei condiţii, sau Maia Sandu să cedeze. Dar e posibil ca la un moment dat Sandu să spună că nu mai vrea să fie premier în condiţiile dictate de "unele interes interne". Vom vedea care va fi deznodământul.
Un alt aspect important este „rolul” şefului statului în actualele discuţii despre formarea noului guvern, în condiţiile în care „nu mai există loc pentru încercări şi experimente”. Ar fi corect să lăsăm la o parte speculaţiile despre influenţa reală, prea redusă, exercitată de Nicolae Timofti, asupra proceselor politice şi să observăm că actualul sistem politic moldovenesc vădeşte, prin simptome pregnante, metehne ce trebuie extirpate.
Dacă ne dorim un sistem constituţional funcţional şi eficient, o serie de atribuţii, prerogative şi interacţiuni ce vizează instituţiile politice trebuie să fie clarificate şi corectate. Iniţiativa PLDM, PDM şi PL de reducere a numărului de voturi necesare pentru alegerea de către Parlament a preşedintelui ar putea fi un pas benefic şi important. Chiar dacă anterior cel puţin două dintre cele trei formaţiuni insistau că „poporul trebuie să fie repus în dreptul de a-şi alege preşedintele”, realităţile arată că o mai bună funcţionare a statului are nevoie, de fapt, de o reformă constituţională în sensul eliminării obstacolelor ce blochează buna funcţionare a republicii parlamentare. În acest sens, şi Curtea Constituţională s-a pronunţat deja cu un aviz pozitiv la 24 iulie curent.
Guvernul trebuie să fie emanaţia majorităţii parlamentare, dar pentru asta trebuie să fie create toate condiţiile, chiar şi în circumstanţele în care şeful statului şi majoritatea parlamentară s-ar afla în conflict. Nu că ar fi opinia cuiva, ci situaţia obiectivă o cere. Asta se vede cât se poate de clar în aceste zile. Majoritatea parlamentară recent creată doreşte un guvern cu care să poată conlucra, nu unul „oferit” de preşedinte. Şi are tot dreptul să pretindă la acest „confort”.
Deci, partidele care au format AIE 3 au fost forţate de circumstanţe să declare că ar dori să fie posibilă alegerea şefului statului cu 50 la sută + 1 din numărul deputaţilor din parlament. Numai că iniţiativa respectivă, care nu se ştie dacă va deveni realitate, precum arătam anterior, are cel puţin un neajuns: ea trebuie să fie completată cu un amendament prin care şeful statului ar fi lipsit de prerogativa numirii candidatului la funcţia de prim-ministru. În caz contrar, pe viitor, în eventualitatea unor relaţii tensionate între preşedinte şi majoritatea parlamentară, şeful statului va putea şantaja Parlamentul, având la dispoziţie „pârghia dizolvării”, chiar dacă va exista o majoritate parlamentară solidă şi perfect viabilă, cu tot dreptul legitim la un mandat complet, iar alegerile anticipate ar fi în asemenea condiţii o absurditate.
Rolul preşedintelui trebuie să fie de „notar al statului” (el autentifică documentele ţării), de factor ce asigură dialogul, stabilitatea şi echilibrul politic, de garant al Constituţiei (poate sesiza Curtea Constituţională). Acesta trebuie să se afle dincolo de jocurile făcute de partide. Să fie un catalizator al dialogului civilizat, dar nu un actor părtinitor şi egal partidelor. Şeful statului nu trebuie să fie „un absent”, ci un „mare prezent”, dar un factor de „altă stofă”, de o altă calitate şi să joace rolul complex descris în prezentul alineat.
Trebuie să fim realişti, să nu ne îmbătăm cu apă de ploaie şi să înţelegem că din „ceea ce trebuie să facem” sau „să se facă” în Republica Moldova, multe idei vor fi ignorate, compromise sau abandonate la jumătate de cale. Totodată, ideile şi observaţiile importante trebuie să fie strigate „din vârful dealului”. În malaxorul discuţiilor din societate trebuie să aruncăm idei relevante şi de importanţă majoră reală, care conduc la unitate şi care ar putea să ia locul speculaţiilor ce provoacă „râcă geopolitică” între cetăţenii Republicii Moldova. Iar un dialog civilizat despre modul în care ar trebui să ne organizăm instituţiile politice este tocmai ceea ce ne trebuie. În opinia mea, parlamentarismul german ne poate servi drept o sursă bună de inspiraţie. Iar în condiţiile în care avansarea Maiei Sandu la funcţia de premier ar putea să scoată multă lume din „zona de confort” (cum spunea dânsa recent), obţinem acel moment oportun pentru discutarea, revizuirea şi corectarea multor domenii de însemnătate fundamentală.
Ghenadie Vaculovschi, pentru Sputnik Moldova
