Din scrisoarea ministrului Culturii al Regatului Unit (îi zice Lucy Fraser) adresată principalilor sponsori ai Jocurilor Olimpice de la Paris, a devenit cunoscut faptul că doamna ministru știe „că sportul și politica în Rusia și Belarus sunt strâns împletite” și că ea, Lucy Fraser, „este hotărâtă să împiedice regimurile din Rusia și Belarus să folosească sportul în scopurile lor propagandistice”.
Aici tocmai ar trebui să izbucnim în hohote de râs, pentru că exact acum 43 de ani, însuși guvernul britanic a „împletit strâns sportul și politica”, interzicându-le supușilor Majestății Sale să participe la Jocurile Olimpice din 1980, care au avut loc la Moscova. Londra și Washingtonul s-au revoltat de faptul că URSS a decis să-și protejeze granițele de sud și a introdus trupe în Afganistan. Țipetele s-au auzit pe întreaga planetă, deși britanicii au forfotit zeci de ani în Afganistan și au fost scoși de acolo cu fluierături înainte de asta. Și americanii au fugit. Dar într-o altă epocă. Chiar sub ochii noștri.
CIO, care s-a pomenit într-o poziție interesantă, se gândește cum să facă pentru a încerca să le intre în voie tuturor. S-a făcut trimitere la „statutul neutru”. Dar astăzi se poate spune în sfârșit că situația „sportivilor independenți” la Jocurile Olimpice, în general, nu este deloc de neinvidiat. Ei sunt lipsiți de dreptul la uniformă națională, la drapel, la imn (în caz de victorie). Altfel spus - sunt niște orfani. Oameni fără Patrie.
Pentru că – le place sau nu numeroșilor lucy fraseri – un olimpic, ieșind pe stadion, nu se reprezintă pe sine, atât de frumos sau frumoasă și musculos sau musculoasă, ci el sau ea reprezintă inclusiv națiunea, poporul. Cultură. Tradițiile. Istoria. Adică idealurile.
Dar nu politica. În accepția ei occidentală de trișor.
Fraser a mers, după cum crede ea, cu ași, adresându-se direct către big bosses. Nu, nu este vorba de CIO. Sunt cei care plătesc pentru Olimpiadă. Sunt tot felul de Coca-Cola, Intel, Samsung, Visa. Acelora le place foarte mult când siglele lor se perindă pe fundalul unor corpuri frumoase și musculoase. Și big bosses, după cum crede doamna Fraser, pot și trebuie să facă presiuni asupra CIO, pentru ca sportivilor ruși și belaruși să le fie interzis în general accesul la Jocurile Olimpice de la Paris.
Între timp, în capitala Franței sunt în plină desfășurare pregătirile pentru deschiderea și petrecerea principalului eveniment sportiv. Pentru început au intrat în grevă gunoierii și astăzi străzile Parisului sunt pline de deșeuri necolectate, iar hoarde de șobolani sunt cele care domină. Macron, care se jura că Notre Dame distrusă de incendiu „va fi în mod sigur restaurat către Olimpiada”, a mințit din nou: a fost comunicat că principalul sanctuar catolic al țării, monumentul de importanță mondială etcetera, va fi restabilit, în cel mai bun caz, abia către sfârșitul anului viitor. Cum se vor deplasa spectatorii prin oraș rămâne de asemenea de văzut, pentru că sunt probleme cu metroul, cu transportul terestru problemele sunt și mai mari, stadionul principal este închis pentru reparații și nu se comunică ce se întâmplă acolo. Se va reuși oare să fie adus Stade de France într-o stare corespunzătoare, nu se știe. Cu pauze, cu vacanțe lungi, cu logistică dezordonată, energie scumpă și cu puțini oameni dispuși să lucreze în construcții, îndoielile sunt firești.
Este puțin probabil ca big bosses din echipa sponsorilor își vor sufleca mânecile pentru a-i sprijini pe truditorii francezi.
CIO, care deja de mai mulți ani stă pe mai multe scaune, sigur că vrea să-i invite pe olimpicii ruși și belaruși, care sunt puternici în acele genuri de sport numite în mod obișnuit telegenice, adică cele care adună o audiență mai mare în timpul transmisiunilor. Dar nici nu vor să se certe cu britanicii și cu protectorii acestora. De aceea, cel mai probabil, CIO se va conforma deciziei pe care o vor lua big bosses din echipa sponsorilor.
Dar aici intervine deja chestiunea alegerii noastre. Noi înțelegem perfect că valorile și idealurile sportului mare, sacrificiul de sine, autolimitările, voința de a câștiga, sângele și transpirația jertfite pentru această victorie au fost deja aruncate la groapa de gunoi, fie ea și franceza. Și că au fost crăpate de șobolani parizieni.
Poate că ar trebui să ne gândim dacă are rost să mergem acolo unde nu va exista nici tricolorul rusesc, nici imnul în caz de victorie, unde vom fi mereu „rușii dubioși”? Poate că e mai bine să rămânem acasă? Lăsându-i pe organizatori și participanții să se ocupe de cursele de șobolani, care au devenit sportul lor preferat.