Escaladarea americano-iraniană a tensiunilor militare la începutul anului 2020 a demonstrat că Statele Unite și NATO nu sunt pregătite să lupte cu un adversar dotat cu înalte tehnologii. Asasinarea generalului iranian Qasem Soleimani în noaptea de 3 ianuarie pe teritoriul irakian s-a dovedit a fi păguboasă pentru influenței politico-militare a americanilor în regiune. Reacția de răspuns a Iranului i-a consolidat pe adversarii SUA din Orientul Mijlociu și a demoralizat aliații europeni ai NATO.
Atacul cu rachete al Iranului asupra celor două baze militare americane din Irak nu a fost doar un act de autoapărare sau de răzbunare împotriva agresorului, la limita nesăbuinței. Trupele Corpului Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC) demonstrat profesionalismul rece și eficacitatea armelor de precizie. Sistemele de apărare aeriană americane, în primul rând sistemele de apărare aeriană Patriot, nu au fost în stare să nimicească rachetele fabricate de Iran. Cred că aceasta a fost o descoperire neplăcută pentru Pentagon, unde era așteptat un răspuns armat din partea Teheranului, s-a reușit urmărirea lansării rachetelor, nu însă și respingerea loviturii.
Părțile aflate în conflict și experții loiali acestora evaluează în mod diferit rezultatele atacurilor cu rachete ale Corpului Gărzii Revoluționare Islamice asupra bazelor americane Ain al-Assad și Erbil de pe teritoriul irakian. Teheranul anunță distrugerea mai multor avioane de luptă și până la 80 de militari americani. Președintele Donald Trump a comentat situația pe Twitter: ”Totul este în regulă! .. Avem cele mai puternice și cele mai bine echipate forțe armate din lume”.
Iar imaginile din satelit demonstrează distrugerea de către rachete iraniene a opt obiecte ale bazei militare americane Ain al-Assad, adică a gradului înalt de precizie a atacului, efectuat de la o distanță de aproximativ 300 de kilometri de locul lansării (teritoriul iranian).
Aplicare militară
Corpul Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC) a declarat că au fost 35 de atacuri asupra celor două baze militare americane. În același timp, IRGC a avertizat: ”Toți aliații Statelor Unite ale Americii, pe teritoriile cărora se află bazele statului-terorist, toate teritoriile care vor deveni baze pentru acțiuni agresive ostile împotriva Republicii Islamice Iran sub orice formă, vor deveni țintele noastre”.
Agenția iraniană de știri Tasnim a anunțat că armata iraniană a folosit în mod special pentru atac cele mai recente rachete balistice din familia Fateh - Fateh-313, precum și rachetele Qiam, echipate cu focoase multiple și un sistem de blocare pentru radare.
Serviciul de presă al armatei irakiene a anunțat despre 22 de rachete lansate asupra Irakului. Dintre acestea, 17 au zburat spre baza militară Ain al-Assad (două nu au explodat), cinci rachete au căzut în zona Erbil. Armata irakiană a spus că toate rachetele au lovit obiective ale forțelor coaliției (militarii irakieni nu au avut de suferit).
Experți occidentali și surse oficiale de la Washington au numărat 15 rachete balistice Qiam-1 și Zulfiqar, dintre care zece au atins țintele de la baza Ain al-Assad și una a lovit ținta de la baza Erbil (se presupune că patru rachete nu au reușit să atingă țintele). S-ar puta ca în cifre, adevărul este undeva pe la mijloc.
Vom sublinia că rachetă Qiam-1 prezintă o versiune îmbunătățită a rachetei balistice sovietice R-17 cu un singur nivel cu combustibil lichid, cu un sistem de orientare iranian, și o greutate de 750 kg, și o care poate zbura 800 kilometri. Zulfiqar - racheta operațional-tactică cu combustibil solid - dezvoltată de specialiști iranieni și aflată în dotare din 2016. Focoasa cântărește aproximativ 500 de kg, și poate zbura până la 700 kilometri. Dacă Iranul a folosit cu adevărat aceste rachete balistice (care nu-s cele mai dificile ținte pentru sistemele americane de apărare antiaeriană), unde erau sistemele americane de apărare aeriană ”Patriot”, de ce nu au fost în stare să oprească Qiam-1 și Zulfiqar? Este evidentă o vulnerabilitate.
Publicația americană NPR, în temeiul fotografiilor făcute din satelit, a examinat rezultatele activității de luptă a IRGC și a ajuns la concluzii îngrijorătoare: ”Unele dintre obiectele afectate arată așa de parcă rachetele ar fi lovit chiar în centru... Atacul iranian cu rachete a provocat daune semnificative bazei aeriene Ain al-Assad din Irak”. Precizia incredibilă sugerează că Iranul a folosit nu numai rachete balistice, ci și rachete de croazieră.
«Die Hard» în acțiune
Strategii Pentagonului știu probabil că în clasamentul global al puterii militare Global Firepower, Republica Islamică Iran se află pe locul 14 și este mai mare decât cea a Pakistanului, a Israelului, al Coreii de Nord, Australiei, Spaniei și Canadei. Populația țării este de peste 83 de milioane de oameni, este o resursă imensă de recrutare (pentru comparație, în Irak sunt 38 de milioane de locuitori).
Dorința americanilor de a subordona țările producătoare de petrol din Orientul Mijlociu este clară, dar nu ar trebui să pierdem legătura cu realitatea. Iranul are o jumătate de milion de militari împărțiți în IRGC și trupe seculare (duplicarea funcțiilor crește stabilitatea de luptă). Numărul lansatoarelor de rachete iraniene (1900 de unități) pe glob este mult mai mare decât al celor americane. De asemenea, ar trebui să se țină cont de cele 1.600 de tancuri, aproximativ trei mii de instalații de artilerie, peste o sută șaptezeci de aeronave de atac, un sistem de apărare aeriană bine dezvoltat (care în iunie a distrus drona de recunoaștere americană RQ-4A Global Hawk pe teritoriul Iranului). Potrivit analiștilor occidentali, Marina iraniană este a patra din lume ca număr de nave (398 de unități) - puțin sub nivelul Statelor Unite.
Pentagonul a declarat că atacul asupra generalului Qasem Soleimani a fost autorizat de președintele SUA, Donald Trump, „pentru a proteja personalul american în străinătate”. Este dificil să înțelegem la ce reacție se așteptau generalii americani și președintele, dând ordin să distrugă a treia persoană din ierarhia politică a Iranului. Cu siguranță, nu s-au gândit că Teheranul va declara oficial Armata SUA o organizație teroristă cu toate consecințele regionale care decurg de aici.
Pe fondul escaladării conflictului armat, reacția aliaților americani este curioasă. Asasinarea generalului Qasem Soleimani, comandantul unității forțelor speciale iraniene Al-Quds, a fost catalogată prompt de NATO drept o acțiune independentă a Statelor Unite. Mai mult, în ajunul atacului cu rachete IRGC, aliații americani NATO au fugit la propriu din Irak: unitățile militare din Spania, Canada și Croația au plecat în Kuwait. Toto acolo s-a mutat din Bagdad și comandamentul operațiunii ”Rezolvare Inerentă”. Cu câteva ore înainte de lovitura iraniană, chiar și câțiva militari lituanieni au părăsit baza americană. Iar Letonia și-a exprimat disponibilitatea de a părăsi Irakul pentru totdeauna dacă guvernul va susține rezoluția parlamentară privind retragerea trupelor NATO. Anterior, președintele iranian Hassan Rouhani a spus că Parlamentul irakian a pregătit calea de expulzare a Statele Unite din țară și din regiune.
Iranul a calificat atacul asupra bazelor americane din Irak drept o „palmă” dată Statelor Unite, iar această calificare este poate cea mai ”blândă” în situația actuală. Indiferent de planurile strategice și motivele care au ”inspirat” asasinarea unui influent lider militar iranian (erou național pentru mulți iranieni), Statele Unite s-au ales cu un rezultat extrem de negativ.