Editorial de Irina Bazon
Prin scrisul său ca „expresie a demnităţii naţionale” (Dimitrie Vatamaniuc), Eminescu denunţă formele şi tendinţele „liberalismului cosmopolit” pe care „pătura superpusă” (clasa de politicieni corupţi slujind interese străine, „uzurarii”, „clasele improductive” orientate spre „avere fără muncă”) le importa şi promova în ţara noastră. Pe de altă parte, el a dat voce, prin scrierile sale, sufletului românesc, anticipându-i pe cercetătorii de mai târziu, din perioada interbelică, interesaţi de identitatea şi spiritul românesc, de ceea ce constituie identitatea noastră.
Teoriile lui Eminescu sunt atat de valabile astăzi tocmai pentru că sunt ancorate profund în realităţile româneşti, afirmându-se prin ele „adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat” (Zoe Dumitrescu Buşulenga). Prin ele, a anticipat evoluţii ulterioare ale societăţii româneşti şi putem spune cu îndreptăţire că marele jurnalist a fost şi un mare vizionar. El a afirmat acest „adevăr al naţiei” până la capăt, intransigent, fără să se lase în vreun fel influenţat de interese politice, personale sau de diverse ideologii la modă care aveau un efect dizolvant asupra fiinţei naţionale şi a unităţii românilor. Eminescu nu a fost tributar vreunei ideologii, fie că vorbim de socialism, de „liberalismul cosmopolit” sau chiar de ideologia Partidului Conservator, care, nu de puţine ori, nu a scăpat nici el de condeiul său nemilos.
Eminescu s-a situat mereu de partea „poporului istoric”, cum însuşi mărturiseşte: „...era o datorie de-a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici”. Un jurnalist integru, o conştiinţă, un analist lucid, riguros, extrem de bine documentat, plin de forţă şi imbatabil în argumentele sale!
Dacă ar fi să ne oprim asupra unor probleme grave abordate de Eminescu, probleme cu care se confrunta România vremii sale, dar care nici astăzi nu şi-au găsit rezolvarea şi au rămas la fel de presante, conducând la o situaţie chiar mai gravă decât cea din timpul marelui gazetar, credem că problema cea mai stringentă şi apăsătoare este cea economică. Teoriile economice ale lui Eminescu anticipă scrieri ale unor economişti, sociologi şi politicieni din perioada interbelică, de exemplu, Virgil Madgearu, Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti. Aceştia au înţeles că situaţia economică a ţării nu se va putea ameliora fără susţinerea ţăranilor, a micilor gospodării rurale, fără măsuri pentru ridicarea materială şi culturală a ţăranilor, „clasa productivă a ţării”, „temelia casei” (Eminescu).
În scrierile sale economice, Eminescu atrage atenţia asupra unor probleme grave precum vinderea pământurilor, împilarea, şi „proletarizarea” ţăranilor (care, din cauza sărăciei şi a lipsei de instruire, cădeau uşor în capcana „uzurarilor” şi a speculatorilor de tot felul), „înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive”, „importarea mărfurilor străine de tot soiul”, ruinarea proprietarului (în special a micului proprietar), „ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului”, negoţul „încăput pe mâini străine”, înmulţirea „claselor improductive” (funcţionari, negustori, samsari), a „claselor parazite”, de „mijlocitori”, care fac „avere fără muncă” pe spezele ţăranilor şi a producătorilor autohtoni, care munceau din greu şi abia supravieţuiau, simplificarea muncii, ceea ce nu mai permite ca „totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte”, crearea unor condiţii favorabile străinilor, dar care nu permit existenţa unei pieţe interne diversificare pentru produse româneşti, devalorizarea muncii, „singura creatoare a tuturor drepturilor”, emigrarea românilor etc.
„Au sustras muncii naţionale pieţele noastre”/ „În oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris”
„Factorii de căpetenie ai tranzacţiunii economice sunt atât de despărţiţi printr-o lume întreagă de intermediatori încât nu se simt reciproc; producţiunea se-aruncă în rangul al doilea, şi, în rangul întâi intră mijlocirea şi clasele mijlocitoare” (Timpul, 15 iulie 1882); „(...) siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului” (Timpul, 1 decembrie 1882), „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea” (Timpul, 3 decembrie 1882); „populaţiile noastre orăşeneşti au pierdut — prin importarea mărfurilor străine de tot soiul — pânea zilnic[ă] şi sânt reduse parte la proletariat”; „de la ţăran începând, pentru care toţi pretextează a se interesa şi care cu tot interesul platonic a ajuns ilot şi la sapă de lemn, şi sfârşind cu proprietarii mari, cu negoţul, cu meseriile, toată ţara, şi anume elementele româneşti dintr-însa au apucat pe clina unei continue şi repezi înapoieri”; „au sustras muncii naţionale pieţele noastre, încât astăzi am ajuns ca până şi obiecte de primă necesitate, precum făina, să se importe din străinătate”; „La ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris”;
”Dominaţia banului internaţional, impusă de străini”
„E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte, nu să degenereze toate şi să se condamne poporul întreg la un singur soi de muncă care să-l facă unilateral, inept pe toate terenele afară de unul singur. … Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie. Îi vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei şi prisosului de populaţie din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul romanesc”; „Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei”; „În loc ca munca să se diversifice, să se împartă din ce în ce mai mult, subvenind o ramură celeilalte, ea din contra se simplifică din ce în ce, din ce în ce s -a redus la cea mai simplă”; „Clase numeroase cari aveau un drept la muncă şi cari azi sunt lipsite de ea, fiindcă, fideli teoriei «om şi om», le-am pus să concureze cu universul întreg, persistă şi azi în aceeaşi veche orbire, ameţite de fraze liberale cosmopolite, ca şi când fraza ar fi fost cândva un ecuivalent al muncii reale şi al câştigului real”;
„Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii”; „românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde (...).”
”Libertatea adevărată şi neatârnarea economică sunt două noţiuni identice”
„Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”; „producţiunea numeroasă, bănoasă, ieftenă, iată singura țintă ce-o urmărim. De aci apoi o împărțeală a muncii după națiuni; una să producă numai un lucru și să fie absolut ineptă și incapabilă de-a produce altceva; altă, alt lucru. În adevăr imens, ieften, bănos. Ființa inteligentă a omului, redusă la rolul unui șurub de mașină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică”; „Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”; „Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână”;
”... ţăranul este temelia casei. Ori, slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului român poate să se prăvălească. Dacă aceia cari au în mână soarta şi viitorul ţării nu văd primejdia, atât rău pentru ei, atât mai rău mai cu seamă pentru cetăţenii cari-i sufăr încă în fruntea afacerilor publice”; „libertatea adevărată şi neatârnarea economică sunt două noţiuni identice. Şi când vorbim de neatârnarea economică înţelegem eliberarea continuă, prin cultură şi prin împroprietărire, a clasei celei mai numeroase şi esclusiv productive, a clasei ţăranilor”; „Oriunde manufactura dispare, precum dispar la noi pe zi ce merge industriile de casă şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de-a esporta productele într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie”; „Toate ţările cari n-au comerţ înăuntru şi cari sunt avizate la esport la pieţe depărtate decad intelectual, economic, moraliceşte chiar”.
”Conservarea proprietăţii mici în mâna proprietarului român”
Un „român care vrea să aibă o ţară românească” urmăreşte „conservarea mai cu seamă a proprietăţii mici în mâna proprietarului român, conservarea meseriilor în mâna meseriaşilor români”; „Cu invidia, cu veninul dizolvant al scepticismului şi al calomniei, cu egalitarismul celor ce n-au nimic de pierdut ei au târât în mlaştina lor morală poporul crescut puternic în umbra Basarabilor şi a neamului Muşatin, i-au împestriţat limba, i-au sustras istoria şi datinile, i-au escamotat şira spinării, comoara de idei şi înclinări abituale cari făceau ca poporul nostru să semene în toate cu strămoşii lui.”
Iată idei din gândirea economică a lui Eminescu, idei care parcă reflectă cu fidelitate situaţia vremurilor noastre şi care sugerează soluţii la fel de valabile astăzi ca atunci. Însă mai uşor este să ne pierdem într-un „labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice”, decât să privim la situaţia reală în care a ajuns ţara noastră şi să ne gândim la un set de măsuri simple şi concrete. „Dintr-o ţară înzestrată cu atât de multe condiţii de dezvoltare sănătoasă”, ţara noastră a ajuns într-o stare gravă de degradare economică şi morală descrisă cu atâta luciditate de Eminescu. Oare cât va mai trece până când vom lua aminte, măcar în al 12-lea ceas, la avertismentele lui Eminescu? Cât timp le vom mai acoperi cu indiferenţă şi uitare?