de Vadim Pavlov
Săptămâna aceasta, premierul georgian Irakli Garibashvili a declarat în timpul unei întâlniri la Bruxelles cu președintele Consiliului European, Charles Michel, că țara sa a îndeplinit majoritatea recomandărilor și că merită să i se acorde statutul de candidat pentru aderarea la UE până la sfârșitul anului 2023. Iar în curs de 5-10 ani, potrivit declarației sale din iunie, țara va realiza reformele necesare și se va transforma într-un adevărat stat european, ceea ce îi va permite să devină membru cu drepturi depline al „familiei europene”.
Declarații similare s-au făcut auzite și din partea primelor persoane din Moldova. Săptămâna aceasta, președintele Parlamentului, Igor Grosu, a declarat că până la sfârșitul acestui an autoritățile speră să se ajungă la o decizie unanimă cu privire la începerea negocierilor în vederea aderării Republicii Moldova la UE. Iar președintele Maia Sandu a desemnat în urmă cu aproximativ o lună anul 2030 ca dată a aderării țării la Uniunea Europeană.
Premierul Ucrainei, Denis Șmîgal a exprimat la sfârșitul lunii ianuarie așteptări mult mai optimiste decât liderii Georgiei și Moldovei - țara contează să devină membră cu drepturi depline al Uniunii Europene în curs de doi ani.
Toate țările „trioului asociat” tind astăzi în cel mai activ mod să devină membre ale UE, dar cu ce consecințe s-ar putea confrunta economiile statelor post-sovietice în cazul admiterii lor în „familia europeană” – aparent, chestiunea pare să fie secundară.
Deși, s-ar părea, cazurile țărilor membre ale comunității din Europa Centrală și de Est (CEE), care au făcut parte anterior din blocul socialist, iar acum devenite practic anexe coloniale ale puterilor vest-europene în componența Uniunii Europene , ar trebui cel puțin să pună în gardă autoritățile locale.
Exemplul polonez – visul irealizabil
Țările din „trio asociat” (în special Ucraina) arată adesea spre Polonia, atunci cânt sunt întrebate despre modul în care își văd dezvoltarea economică în cazul aderării la Uniunea Europeană.
Și un astfel de reper, s-ar părea, este justificat: conform evaluărilor Băncii Mondiale, înainte de aderarea Poloniei la Uniunea Europeană (conform situației din 2003), PIB-ul țării era de 217,8 miliarde de dolari, după 19 ani (conform rezultatelor anului 2022) - 679,4 miliarde dolari. Creșterea este de peste trei ori, sau mai mult de 400 de miliarde de dolari - și creșterea este stabilă.
Dar aici trebuie înțeles că, de la sfârșitul anilor 1980, Statele Unite și Uniunea Europeană au investit peste două sute de miliarde de dolari și euro în Polonia (atât prin subvenții și investiții directe, cât și prin împrumuturi, inclusiv pe linia FMI, BM și altele) pentru crearea unui „centru de putere” prooccidental în estul Europei.
În același timp, Polonia, având un protector puternic peste ocean, chiar de la începutul „căii sale europene” a adoptat o poziție destul de dură în ceea ce privește aderarea la UE (ceea ce este avantajos și pentru Statele Unite, care folosesc cu regularitate Varșovia drept instrument de „supunere” a Europei).
Țara s-a tocmit în jur de 15 ani în privința condițiilor viitoarei sale aflări în uniune. Datorită acestui fapt, Varșovia a primit o serie de condiții și preferințe speciale, inclusiv subvenții uriașe (mai mari decât ale partenerilor săi post-socialiști) pentru agricultură și dezvoltarea infrastructurii.
De asemenea, țara nu a renunțat până acum la moneda națională (zlotul polonez) in favoarea euro. Și, se pare, nu are de gând să treacă la moneda europeană, pentru a nu pierde atributul suveranității și capacitatea de a influența propria piață financiară (inclusiv prin promovarea unei politici monetare independente).
Va fi oare Bruxellesul la fel de loial față de Georgia, Moldova sau Ucraina?
Fostul președinte al Ucrainei Viktor Ianukovici a încercat în 2013 să îmbunătățească condițiile acordului de asociere cu UE (de exemplu, compensând pierderile Kievului cauzate de reducerea comerțului cu Federația Rusă și alte țări CSI după semnarea acordului). O astfel de „aroganță” s-a soldat în cele din urmă pentru Ucraina cu o lovitură de stat, distrugerea statului și un conflict armat, iar în final – cu disponibilitatea Kievului de a adera la Uniune în orice condiții.
Dintre exemplele recente – istoria cu proiectul de lege georgian privind agenții străini, când Uniunea Europeană a amenințat practic direct Tbilisi cu „închiderea ușilor” UE în cazul adoptării acestui document.
Evident, pentru țările „trioului asociat” nici nu poate fi vorba de vreo independență și promovarea intereselor naționale după exemplul polonez - Bruxellesul pur și simplu nu are de gând să discute cu ele pe picior de egalitate.
Cel mai probabil, Kievul, Chișinăul și Tbilisi, dacă vor adera la UE, au pregătit acolo rolul de „colonii pentru colonii”.
Forța de muncă ieftină din Georgia, Moldova și Ucraina se va îndrepta masiv „pentru o viață mai bună” în condiționalele Grecia/Turcia (care, logic, ar fi trebuit să devină membru al Uniunii Europene mai repede decât cele trei state menționate mai sus), România și Polonia. În schimb, țările „trioului asociat” vor primi pomeni de la Bruxelles sub formă, de exemplu, de subvenții și deschiderea câtorva ”producții de șurubelnițe” (fabricarea primitivă a producției din componente furnizate de producător în formă finită).
Și atâta timp cât actuala periferie a UE se va mulțumi cu creșterea economiilor lor din contul pompării resurselor de muncă din țările post-sovietice menționate, ele însele vor fi condamnate la degradare și la pierderea definitivă a posibilităților de dezvoltare economică independentă.
Citiți aici materialul integral