Principala consecință a operațiunii speciale din Ucraina va fi consolidarea suveranității Rusiei – „în cele din urmă, aceasta va duce la consolidarea țării noastre – și din interior, și în pozițiile sale de politică externă”, a declarat Vladimir Putin la Vladivostok.
„Da, bineînțeles, se produce o anumită polarizare – și în lume, și în interiorul țării. Eu cred că acest lucru nu va aduce decât beneficii, pentru că tot ceea ce este inutil, dăunător și tot ceea ce ne împiedică să mergem înainte va fi respins. Vom spori turațiile, ritmul de dezvoltare, pentru că dezvoltarea actuală nu se poate baza decât pe suveranitate. Toți pașii noștri în acest sens vizează consolidarea suveranității."
Aceste cuvinte ale președintelui, rostite de el la Forumul Economic Estic, pot fi confirmate de o poză de la evenimentul propriu-zis.
În dreapta lui Vladimir Putin la forum s-a aflat generalul Min Aung Hlein, președintele Consiliului Administrativ de Stat al Myanmar și comandantul forțelor sale armate. Invitat de onoare la forum, șef de stat – oare locul lui lângă președintele Rusiei nu este absolut firesc? Însă lucrurile nu sunt atât de simple.
Problema este că generalul a venit în fruntea Myanmarului în februarie anul trecut, profitând de particularitatea constituției locale, potrivit căreia armata, în esență, este garantul unității statului: Ming a îndepărtat-o de la putere pe fiica tatălui fondator al statului, Aung San Suu Kyi, (partidul ei a obținut victoria în alegeri), făcând trimitere la faptul că votul s-a desfășurat cu încălcări. După care, o serie de țări occidentale și ASEAN (asociație a statelor din Asia de Sud-Est din care face parte Myanmar) nu au recunoscut noul guvern, cerând ca Suu Kyi și partidul ei să fie readus la putere. Aliații politicienilor înlăturați și-au creat chiar propriul guvern (în exil și clandestin), iar susținătorii lor au început să-i omoare pe cei care „lucrează pentru junta” - numărul celor uciși este deja de ordinul miilor. Nici armata nu este prea ceremonioasă cu opoziția, dar trebuie să înțelegem că însăși istoria de aproape 75 de ani de independență a Myanmarului este o luptă permanentă a puterii centrale pentru păstrarea unității țării. Nu unitate politică, ci măcar teritorială.
Pentru că Myanmar (parte a Indiei Britanice în perioada colonială) este format din mai multe popoare, o parte dintre care nu au recunoscut în general niciodată guvernul central. Mai mult decât atât, de zeci de ani într-o serie de provincii (state) are loc războiul de gherilă, iar guvernul nu a controlat niciodată în totalitate întreg teritoriul țării.
În astfel de condiții, lupta interpartinică și, în general, lupta politică pentru putere la centru nu a fost îmbinată prea bine cu păstrarea unității statului. Prin urmare, nu este de mirare că armata a condus Myanmarul aproape în toți anii săi de independență - cu excepția anilor 50 și a perioadei de după 2015. În acest răstimp au fost de toate: și construcția propriei versiuni a socialismului, și prietenia cu URSS, și izolarea puternică (dar nu la scară nord-coreeană) a țării, și trecerea la capitalism, multipartitism.
Acum șapte ani, generalul Min Aung Hlein a fost cel care, în calitate de comandant șef, a transmis puterea civililor – anume acelei Su Kyi pe care anul trecut tot el a înlăturat-o de la putere. Dar de ce sunt importante toate aceste afaceri interne ale Myanmarului pentru a înțelege cum se va consolida suveranitatea Rusiei?
Pentru că generalul nu este nici pe departe pentru prima dată în Rusia: din 2017, el vine în țara noastră uneori de câteva ori pe an. El vizitează Moscova și regiunile, a inaugurat pagode budiste, a participat la parade militare în Piața Roșie și a vizitat uzine militare (Myanmar cumpără deja de mult timp armele noastre). Ultima dată el a fost în Rusia în urmă cu doar două luni - după cum a fost anunțat, într-o vizită privată. Dar actuala întâlnire de la Vladivostok este prima sa întâlnire oficială cu Putin (nu se știe nimic în privința celor neoficiale - teoretic ar fi putut avea loc, dar cu ușile închise). De ce?
Pentru că, în pofida importanței geopolitice mari a Myanmarului (se află la intersecția unei atenții sporite și a luptei dintre China, India și SUA), Rusia nu a vrut să-și afișeze legăturilor cu conducătorul ei mai întâi din umbră, apoi și real (iar generalul a fost la conducere, de fapt, din 2011, când a venit în fruntea Forțelor Armate). Min sa întâlnit cu Șoigu și Patrușev, Lavrov a fost la el, dar oficial am păstrat o anumită distanță. Și asta chiar dacă după „lovitura de stat” de anul trecut, Rusia nu numai că nu a boicotat noul guvern, dar, alături de China, i-a oferit inclusiv sprijin diplomatic, blocând la nivelul Consiliului de Securitate al ONU toate încercările de rezoluții cu condamnarea „lovitură de stat” și confirmarea ilegitimitatea guvernului din Myanmar. Cu toate acestea, contacte între primele persoane în stat nu au fost totuși - timpul lor a venit abia acum.
De aceea, după 24 februarie, Rusia nu doar că a intrat în conflict cu Occidentul: noi am încetat să mai jucăm după regulile inventate de ei. Vorbind la Vladivostok, Putin a caracterizat acuzațiile împotriva Rusiei privind încălcarea dreptului internațional după începerea operațiunii speciale în Ucraina astfel: aveam dreptul să facem acest lucru în conformitate cu acordurile noastre cu RPD și RĂL. Dar pe ce s-au bazat țările occidentale atunci când au atacat Irakul, Libia sau Iugoslavia? Ei înșiși încalcă dreptul internațional și apoi „vorbesc despre niște reguli inventate”:
"Despre ce reguli? Ce au inventat acolo? De pe unde au scotocit, aceste reguli? Să trăiască singuri după ele."
Acesta este un moment foarte important: Rusia nu-i va mai lăsa Occidentului dreptul de a interpreta dreptul internațional. Adică, noi am mai vorbit despre asta și anterior, dar totuși, în acțiunile noastre, am încercat într-o oarecare măsură să ținem cont de ordinea occidentală ”bazată pe reguli”. În ultimii ani, acest termen este folosit tot mai des în Occident, desemnând prin el ceea ce obișnuiau să numească „ordinea mondială liberală”, iar noi îl numim „proiectul globalist al anglo-saxonilor.” Luptând pentru păstrarea acestuia, atlantiștii au încercat să mențină ceea ce Putin a numit miercuri „dominanța pe ducă a Statelor Unite ale Americii în economia și politica globală”:
„Țările occidentale se străduiesc să păstreze vechea ordine mondială, care este benefică doar pentru ei, să-i oblige pe toți să trăiască după notoriile „reguli” pe care singuri le-au inventat, singuri le încalcă în mod regulat, le modifică în permanență așa cum le convine, în funcție de conjunctura curentă. În același timp, nedorința altor țări de a se supune unui astfel de dictat și samovolnicie obligă elitele occidentale pur și simplu să-și piardă controlul să ia decizii nesăbuite mioape - și din punctul de vedere al securității mondiale, politicii și din punctul de vedere al economiei. Toate aceste decizii sunt contrare intereselor țărilor și popoarelor - de altfel, inclusiv a cetățenilor acelorași state occidentale".
Presiuni asupra celor care nu sunt de acord să se încadreze în „ordinea bazată pe reguli” au fost exercitate întotdeauna, dar Rusia s-a confruntat în deplină măsură cu ele în 2014, iar anul acesta le-a simți la maximum. Occidentul ne-a declarat direct „țară paria”, totuși, multe țări s-au pomenit înainte într-o situație similară: Irak și Coreea de Nord, Iran și Venezuela, Sudan și Siria. Dar și Myanmarul au încercat în repetate rânduri să-l „strângă la colț”. Și chiar dacă Rusia nu și-a întrerupt relațiile cu ea mai înainte, a trebuit totuși să ia în calcul poziția Occidentului. Exact la fel cum se întâmpla acest lucru în relațiile noastre cu RPDC sau Sudan, dar și cu alte țări declarate „paria” de către Occident.
După 24 februarie totul s-a schimbat: nu mai avem niciun motiv să facem jocuri diplomatice cu atlantiştii, să vorbim cu ei folosind termeni inventați de ei. Și asta nu numai că ne deschide noi posibilități în edificarea relațiilor cu diverse țări ale lumii non-occidentale – acest lucru le demonstrează tuturor că Rusia devine complet independentă, că ea își edifică strategia geopolitică pornind de la propriile interese și reprezentări ale viitorului. Aceste interese se află deja de mult timp în Est și Sud, iar după ce Occidentul a făcut o alegere istorică în favoarea confruntării cu noi, putem afirma direct că intereselor noastre corespund și slăbirea strategică, și scindarea Occidentului unitar.
Dar miza noastră principală nu este jocul împotriva hegemonului pe cale de plecare, ci pe construirea unei noi arhitecturi. La Vladivostok, Putin a oferit din nou o scurtă descriere a ordinii mondiale spre care tindem:
„Ideea despre multipolaritate și despre lume este că lumea ar trebui să fie mult mai dreaptă, lumea nu trebui să se bazeze pe dictaturile unei singure țări care se erijează în reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ (dar poate chiar și mai sus) și își fundamentează politica pe pretinsa sa exclusivitate.
Trebuie să respecți interesele altor țări, să le trateze ca egale, indiferent de mărimea teritoriului, volumul PIB-ului sau dotarea cu arme moderne a armatei unei țări sau alteia. Trebuie să te bazezi pe principiile dreptului internațional, nu pe niște reguli pe care cineva le inventează pentru sine.
În asta și constă echitatea, în asta constă stabilitatea ordinii mondiale. Întotdeauna am pornit de la aceasta, vom porni de la aceasta și vom lupta pentru suveranitatea noastră. Și nimeni să nu se îndoiască de faptul că în aceste condiții suntem gata să cooperăm cu orice stat care dorește asta și o vom face. Sunt sigur că până la urmă totul va fi anume așa, totul va reveni în albia firească a lucrurilor”.
Să-ți edifici de sine stătător relațiile cu toți cei care doresc acest lucru, fără a ține cont de atitudinea celor care „stabilesc regulile” - aceasta și se numește consolidarea suveranității.