Adepții unei strategii dure, adică cei care insistă pe o continuare a demonizării Rusiei și pe o confruntare totală cu rușii, au temeri că lipsa unei reacții echivoc negative, cu atât mai mult acceptarea unor discuții despre propunerile rusești, va deveni nu doar o cedare în fața Rusiei, dar și o încurajare a lui Putin, care va fi împins „să atace Ucraina”.
Potrivit The Wall Street Journal, “condițiile lui Putin insultă SUA și NATO” și “arată încrederea lui fermă, probabil, chiar o convingere că Occidentul nu va întreprinde nimic serios pentru a-l opri”.
Rusia nu vede niciun sens să-i convingă pe atlantiști de faptul că nu intenționează să atace Ucraina. Mai mult decât atât, în condițiile actuale, într-o atmosferă în care Occident chiar a început să creadă în veridicitatea imaginarei “amenințări rusești”, nu ne este convenabil să ne arătăm o dorință de pace. Să-i lăsăm să se enerveze, cum a spus acum o lună Vladimir Putin, “totuși, avertizările noastre din ultimul timp au un anumit efect” și este nevoie ca “tensiunea bine-cunoscută” să se mențină în Occident o perioadă cât mai lungă.
Cu alte cuvinte, noi încercăm să redirecționăm energia rusofobă, acumulată în Occident, împotriva lor înșiși: odată ce frica (chiar dacă este în mare parte falsă și conștient manipulatoare) are ochi mari, atunci trebuie să utilizăm exaltarea “partenerilor” pentru inițierea unei discuții. Cu atât mai mult că partea rațională a strategilor atlantiști înțelege că politica ignorării intereselor rusești nu are niciun sens: nu doar pot, dar și trebuie să se înțeleagă cu Rusia.
Nu peste tot și nu în toate este realizabil, însă dacă există o dorință de a lua în calcul interesele reciproce, nu doar dorința de a acapara ceva sau de a dăuna adversarului, atunci pot exista și șanse de a ajunge la o înțelegere. Acest lucru vizează diverse probleme și conflicte regionale.
Rusia are interese nu doar în spațiul postsovietic – aici noi doar trasăm mult mai dur linii roșii. Avem interese în toate regiunile lumii, iar luând în considerație poziționarea noastră geografică, aceste regiuni în mare parte sunt vecine. Într-adevăr, Rusia nu este doar o superputere eurasiatică, care se învecinează și cu Norvegia, și cu Mongolia – suntem și o superputere în zona Asia-Pacific. Cu alte cuvinte, nu doar China și Japonia, dar și întreaga regiune Asiei de Sud-Est – statele ASEAN, sunt apropiate nouă.
Orientul Mijlociu este o regiune de frontieră, pentru că în Caspică ne învecinăm cu Iranul. Departe de frontierele noastre este doar America de Sud (chiar dacă ne desparte doar Oceanul Pacific) și Africa, însă și acolo avem interese serioase și relații istorice.
Pentru Occidentali n-ar fi rezonabil să trateze întreaga lume ca un spațiu de confruntare cu Rusia, așa cum a fost în perioada sovietică. Și pentru faptul că Rusia nu își propune să construiască un sistem global alternativ (de fapt, nici URSS, în cea mai mare parte a istoriei, nu și-a propus un astfel de scop, însă Vestul continua să creadă în acest fapt) și pentru că Occidentul nu mai dispune nici de forțe, nici de mijloace necesare pentru o dominare globală. Mai mult, în calea spre o nouă lume multipolară Rusia se poziționează drept un jucător constructiv și responsabil, nu un distrugător și piroman scelerat.
Doar în mitologia propagandistă Rusia visează să se răzbune pentru destrămarea URSS și umilire, fiind gata să dăuneze cu orice preț SUA și Europei, prin subminarea pozițiilor lor pe arena internaționațional și prin destabilizarea situației în interiorul lor. Nu, desigur, Rusia n-ar avea nimic împotrivă să se joace cu contradicțiile, să exploateze greșelile și crimele Occidentului, însă pentru noi este important să nu admitem degenerarea în haos a ordinii mondiale sau destabilizarea situației în anumite regiuni ale lumii. Chiar și pentru simplul fapt, că o mare parte a acestor regiuni sunt vecine cu noi, iar nou nu ne dorim un incendiu pe strada vecină.
Rusia își dorește o nouă ordine mondială și lucrează asupra edificării ei, suntem convinși de faptul că o putem construi împreună cu alte puteri-civilizații.
Nu avem nevoie de o prăbușire a proiectului atlantist cu orice preț, ci o tranziție controlată de la epoca atlantică, occidentală, spre o lume nouă. Și acest lucru, apropo, răspunde intereselor strategice ale Occidentului – ceea ce va exista în următoarea epocă.
Are nevoie de o retragere controlată de pe pozițiile unui hegemon nerealizat, spre poziția de un jucător global influent, de un plan de retragere ordonată din Orientul Mijlociu, pentru ca să nu se degenereze într-o fugă haotică cum s-a întâmplat în Afganistan.
Iată de ce prezintă un interes articolul lui Anatol Lieven (unul din principalii specialiști anglo-saxoni pe regiune), publicat de The Foreign Policy – “Rusia are dreptate în Orientul Mijlociu”.
De ce repetăm mereu că Rusia încearcă să submineze ordinea internațională, se întreabă Lieven:
“În ultimii douăzeci de ani în regiune anume SUA au avut rolul de forță care a tulburat status quo. Rusia s-a opus politicii americane în problemele cheie, ceea ce s-a dovedit în mod obiectiv corect, nu doar din punctul de vedere al Moscovei și regiunii, dar chiar și a SUA și Occidentului”. Însă nu în zadar ea corespunde intereselor Vestului. Acțiunile rusești în sfera politicii externe și securității ale statelor din Orientul Mijlociu se construiesc pe un calcul care nu doar s-a dovedit a fi corect, dar și apropiat unei părți a elitei americane”.
Lieven scrie – “calculul rusesc poate fi considerat antidemocratic, însă ar fi mai exactă caracterizarea lui ca un sentiment profund de vulnerabilitate a statelor și o frică în fața haosului și războiului civil, în îmbinare cu scepticismul față de schimbările revoluționare rapide”:
“Acest sentiment își are rădăcinile în istoria teribilă a Rusiei secolului XX… Experiența sovietică i-a insuflat rușilor un scepticism profund față de proiectele revoluționare de transformare a altor țări după un șablon ideologic universal, anume așa a acționat în toată lumea comunismul sovietic, atrăgând Rusia într-o succesiune de dezastre costisitoare. În acest fel, rușii au considerat (apropo, pe bună dreptate) că proiectul american în aspectele lui cheie amintește de eforturile sovietice din anii 80, iată de ce este condamnat să repete același eșec”.
Anatol Lieven amintește faptul că Vladimir Putin se pronunța împotriva invaziei americane în Irak, împotriva operațiunii din Libia și împotriva oricăror tentative de “export al democrației”, prezicând haosul și distrugerea statelor. În cele din urmă, așa și s-a întâmplat, adică rușii au avut dreptate, iar americanii – nu. Totodată și americanii sunt uneori realiști: Lieven amintește că în 2011 Joe Biden și Hillary Clinton l-au sfătuit pe Obama să nu susține cererile de demisie a președintelui egiptean Mubarak, pentru că nu vor avea pe cine pune în loc. Erau speriați de un eventual haos într-o țară importantă pentru ei în lumea arabă, exact așa cum și Rusia, care nu-și dorea răsturnarea lui Assad în Siria.
Incendiul general în Orientul Mijlociu a izbucnit din vina SUA: anume americanii au deschis cutia Pandorei prin invazia lor în Irak. E greu de înțeles de ce Rusia merită să fie condamnată pentru faptul că își menține aceeași linie, de care se mențin și consilierii americani raționali, scrie Lieven, însă aici totul e clar – Washingtonul, pur și simplu, acționează conform unei logici a descurajării Rusiei și de combatere a ei. Acum administrația Biden declară că își dorește o cooperare cu Rusia acolo unde interesele celor două țări coincid, amintele Lieven:
„Istoria Orientului Mijlociu din ultimele 20 de ani demonstrează faptul că, cel puțin, în acest domeniu al cooperării într-adevăr există o temelie solidă. Însă pentru dezvoltarea ei ulterioară, politicienii americani trebuie să recunoască sie însuși că Rusia cu multe ocazii a avut dreptate, iar America - nu”.
Există o șansă pentru o astfel de recunoaștere? Răspunsul la această întrebare este important, mai întâi de toate, nu pentru Rusia, ci pentru SUA – pentru că anume ei trebuie să iasă din acea groapă din Orientul Mijlociu, în care s-au pomenit din propria vină.
Dacă nu-și conștientizează greșelile, Statele doar își vor înrăutăți situația. În plus, a devenit absolut imposibil să acționeze în regiune fără a ține cont de interesele Rusiei. E vorba nu doar de Orientul Mijlociu, însă anume acolo există o șansă de a trece la o politică de coordonare a intereselor ambelor părți. Noua ordine mondială vine deja, nu trebuie ignorată.