Chiar dacă nu există o decizie oficială a autorităților nipone în ceea ce privește boicotarea diplomatică a Olimpiadei de la Beijing, este deja cunoscut faptul că, cel mai probabil, oficialii Țării Soarelui Răsare nu vor fi prezenți la ceremonia de deschidere a Jocurilor, constată editorialistul RIA Novosti Elena Karaeva.
Acesta este un nou acord din partitura “vom boicota, vom boicota Beijingul”, pe care o cântă flașnetarii de la Washington.
O cântă de câțiva ani și fără succes, însă lor melodia repetată până la senzația de greață li se pare o întruchipare a armoniei.
Așadar, haideți să vedem de unde își are rădăcinile subiectul boicotării precum și al folosirii sportului olimpic în calitate de armă politică.
Acum 40 de ani, administrația președintelui democrat Jimmy Carter a recurs la boicotarea Olimpiadei de vară de la Moscova din 1980.
În acest fel, Washingtonul a decis să “penalizeze” URSS pentru faptul că Moscova, intenționând să-și apere inclusiv propriile frontiere sudice, a introdus în Afganistan un contingent militar limitat.
Astăzi evident acest boicot, pe fundalul unei retrageri haotice și sângeroase a Statele Unite din țară, arată ca o declamație comică, însă atunci sportivilor din țările care au urmat tacit linia ideologică americană, nu le ardea deloc de râs. Munca grea în decursul întregului ciclu olimpic, când la competiții atletul atinge culmea formei, a fost aruncată la coșul de gunoi printr-o singură trăsătură de condei.
Spre exemplu, lordul Sebastian Coe poate spune multe despre eforturile pe care au fost nevoiți să-l depună, la câte presiuni și hărțuiri au fost supuși acasă cei care au decis să meargă totuși la Moscova.
Pe cunoscutul alergător, recunoscut cu un an înainte de Olimpiadă de la Moscova drept cel mai bun atlet în categoria sa, au încercat să-l convingă prin toate mijloacele să nu evolueze la Moscova.
Nu au fost exercitate presiuni doar asupra Sebastian Coe, ci și asupra tatălui său – la nivel de cancelarie a Margaret Thatcher și confidenților ei. Lordul Coe, pe atunci alergător de 24 de ani pe distanții medii, a trimis flegmatic tot Downing Street pe pista de alergat.
Anunțând boicotarea Olimpiadei-80, Casa Albă, desigur, înțelegea prea bine că autoritățile de la Moscova vor răspunde simetric. În acest fel, ciclul olimpic, abia restabilit după cel De-al Doilea Război Mondial, a fost întrerupt.
Au fost nevoie de câțiva ani pentru ca idiotismul politicienilor care n-au ținut niciodată în mâini ceva mai greu decât stiloul, să fie dat uitării.
Perioada unei relaxări relative a atitudinii față de Rusia și ca apogeu al acesteia – decizia Comitetului Olimpic Internațional cu privire la desfășurarea Jocurilor la Soci, a fost urmată aproape imediat de o nouă rundă de antipatii.
S-a consacrat deja și o credință populară: dacă Washingtonul are relații politice și economice proaste cu cineva, înseamnă că vor urma sancțiuni în sport.
Această sferă s-a dovedit a fi cea mai vulnerabilă, mai vulnerabilă chiar decât economia, în fața diverselor măsuri draconice. Pentru că lovitura este aplicată nu asupra unor cifre de afaceri și profituri, nu asupra piețelor de desfacere, nu asupra debitului și creditului, ci asupra sorții unui om.
Antrenamentele, eforturile, sângele și transpirația devin lipsite de orice valoare atunci când cineva decide să se războiască cu sportul olimpic de dragul unor scopuri minore și josnice.
Evident, Washingtonul este extrem de iritat de Beijing, însă fiind mai slab politic, făcut de rușine în Afganistan, având, în pofida taxelor și impozitelor, un deficit enorm al balanței comerciale externe cu China, utilizează orice posibilitate pentru a băga sula diplomatică în coastele Beijingului.
Pe de altă parte, chinezii, fiind mai puternici, le-au răspuns SUA scurt și fără mari agitații: “nimeni nu vă trage cu arcanul aici, nu vreți – nu veniți”.
Boicotului (diplomatic) s-a alăturat imediat și Marea Britanie: deoarece Regatul Unit a fugit din UE, iar insula are relații tensionate cu alți aliați, Albionul nu are aparent alte variante decât să se lipească de spatelui larg și puternic al americanilor.
Între timp, Comitetul Olimpic Internațional are propriul său joc - își dorește nu doar să fie organizatorul jocurilor, dar și să-și formeze propria agendă politică.
Dacă Washingtonul marchează cu linii groase un boicot în legătură cu încălcările „drepturilor omului” de către Beijing, atunci Comitetul Internațional Olimpic distruge pe tăcute sportul feminin, tot în numele “drepturilor omului”. De această dată este vorba despre femeile transgender, adică cele care s-au născut bărbați. Respectiv, cu un nivel masculin de hormoni, de exemplu, a testosteronului. Cu cât nivelul de testosteron este mai mare, cu atât este mai mare masa musculară și saturația sângelui cu oxigen. Adică, acest lucru le oferă un avantaj celor care participă la competiții la nivel olimpic.
Și boicotul pe care Washingtonul și sateliții lui l-au declarat Beijingului, și schimbarea regulilor de participare la competiții (de dragul unei incluziuni mai mari) reprezintă o încălcare fără precedent a spiritului Jocurilor Olimpice.
Din antichitate, odată cu aprinderea focului în sanctuarul din Peloponez, devenit un simbol al intențiilor curate și a competițiilor oneste, în timpul Olimpiadei erau suspendate orice conflicte, erau date uitării toate pretențiile, având importanța doar onestitatea în lupta pentru victorie.
Astăzi, tot felul de perverși politici, în virtutea propriei meschinării, a lenei sufletești și, în cele din urmă, a propriei prostii, încearcă să distrugă aceste tradiții, pe nu le-au creat ei, și care ar trebuie să supraviețuiască (teoretic) acestor stăpâni temporari.
Optimism ne insuflă istoria: boicotul Olimpiadei-80 nu i-a permis Washingtonului să acumuleze niciun bonus politic.
În schimb, în încercarea de a se opune prezenței militare sovietice, SUA l-au crescut cu propriile mâini și bani pe Osama bin Laden.
Toată lumea își amintește cum s-a sfârșit asta.
De parcă această tragedie a fost insuficientă, Washingtonul i-a mai adăugat deasupra și o farsă (la fel de sângeroasă), atunci când a dat birul cu fugiții din Afganistan.
Rușii, la vremea lor, și-au retras cu demnitate și calm trupele.
Și au continuat, după toate boicotările și interdicțiile, să participe la Olimpiade, să atingă noi recorduri la competiții și să învingă. Onest.
Cum se obișnuia de fapt și acum o mie de ani, și în prezent.