După cum a comunicat Agenția Internaționale pentru Energie (IEA), cu referire la Serviciul Geologic de Stat al SUA (USGS), conform rezultatelor din mai 2021, Rusia a devenit al doilea mare furnizor de petrol în America, lăsând în urmă Mexicul și cedând doar Canadei, menționează Serghei Savciuk într-un editorial pentru RIA Novosti.
Datele publicate arată că volumul achizițiilor pentru perioada s-a mărit cu tocmai zece procente și a ajuns la 840 mii de barili pe zi – totuși, rămânem în urmă semnificativ față de furnizorului principal, Canada. Din Canada ajung în fiecare zi prin conducte în SUA aproape patru milioane de barili. Un fapt remarcabil. Rusia, cu medalia sa de argint la importul produselor petroliere, a lăsat în urmă nu doar un alt vecin al Statelor Unite – Mexicul: în luna mai, volumul de petrol rusesc cumpărat de americani a depășit chiar și transporturile cu tancuri petroliere din Arabia Saudită.
Pentru o înțelegere deplină a situației, este necesar să se facă o mică precizare. Rusia trimite în SUA nu doar materii prime de bază, în rapoarte tipul mărfii importate este indicat ca crude and fuel oils, ceea ce înseamnă petrol crud și păcură pentru foc.
Sunt cunoscuți și principalii beneficiari. Cea mai mare pondere a achizițiilor i-a revenit companiei petroliere americane Valero (cu sediul în San Antonio). Aceasta a importat peste opt milioane și jumătate de barili de materii prime, care, după vămuire, a fost trimisă imediat la rafinăriile din statele Texas, Louisiana și California. De asemenea, pe lista cumpărătorilor sunt giganții transnaționali ExxonMobile și Chevron. Primul a cumpărat trei milioane și jumătate de barili, al doilea - trei milioane. Absolut întâmplător, dar majoritatea rafinăriilor acestor două companii din Statele Unite se întind clar de-a lungul coastei Golfului Mexic, din același Texas până în Florida.
Mass-media americană este nemulțumită și îi reproșează lui Joe Biden faptul că bastionul democrației cumpără resurse dintr-o țară care „a întreprins un atac hacker asupra conductei americane Colonial Pipeline și foarte curând, contrar voinței Statelor Unite, va termina construcția ”Nord Stream 2”. Este simplu și plăcut să acuzi autoritățile, noi însă îl vom apăra pe președintele american din simplul motiv că el, în calitate de lider al țării, pur și simplu nu are altă opțiune.
Statele Unite culeg sub privirile noastre roadele propriei politici externe. În martie 2015, Barack Obama a numit oficial Venezuela "o amenințare la adresa securității naționale a SUA", iar Trump, care l-a înlocuit în fotoliul prezidențial, i-a impus Caracasului în 2018-2019 o gamă largă de măsuri restrictive. Le-au interzis persoanelor juridice și persoanelor fizice să efectueze orice tranzacții cu monedă electronică emise personal sau în numele guvernului venezuelean. Totodată, au fost interzise operațiunile cu aurul venezuelean și cooperarea cu principala companie petrolieră de stat PDVSA.
Dar, cum se zice, a fost bine pe hârtia prezidențială, dar s-a uitat de riscurile pieței.
Caracasul, după ce a suferit pierderi considerabile, și-a redirecționat livrările spre China, iar ”pierderea” zilnică a 500 de mii de barili de petrol venezuelean a provocat o criză a rafinării petrolului în sudul SUA. Prețurile petrolului atunci au stabilit atunci, în doar câteva luni, recorduri pentru cinci ani, însă acest lucru nu a soluționat oricum problema deficitului fizic de materii prime.
Pentru că, în aceeași vară a anului 2018, America lui Trump s-a retras din acordul nuclear cu Iranul, impunând sancțiuni asupra sectorului petrolier al perșilor. Exporturile iraniene de petrol s-au prăbușit – de la 1,5 milioane la 500 de mii de barili pe zi. Washingtonul sărbătorea o victorie politică, iar în sudul Americii companiile petroliere s-au luptat literalmente pentru fiecare tanc petrolier cu singurul petrol accesibil – cel rusesc și saudit.
Chestiunea constă în faptul că petrolul din Rusia, Venezuela și Iran au o caracteristică comună. Toate cele trei țări produc așa-numitul petrol greu, cu un conținut ridicat de sulf. Rusia extrage Urals, Venezuela tranzacționează tipurile de aur negru Santa Barbara și Tia Juana Heavy, iar Iranul furnizează pe piețe Iran Heavy și Foroozan Blend. Compoziția chimică și conținutul de sulf din mărcile enumerate variază de la 1,3 la 2,3 la sută. Anume pentru acest tip de materie primă au și fost construite rafinăriile din statele sudice în timpul boom-ului petrolier din anii 80 ai secolului trecut. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că petrolul venezuelean, care de zeci de ani curgea ca un râu în instalațiile americane de cracare și reformare catalitică, ar putea să dispară.
Echipa lui Joe Biden pur și simplu nu are altă opțiune decât să permită achiziții masive de materii prime primare și secundare din Rusia, închizând ochii la presupusul atac cibernetic și insistența în privința construcției gazoductului către Germania.
În spatele unui oarecare sentiment de bucurie răutăcioasă, dar destul de ușor de înțeles, pentru publicul larg din Rusia rămâne neobservat un alt fapt. Economia mondială și-a scos masca de protecție, mănușile și luptă să-și restabilească pozițiile pierdute, cifra de afaceri și veniturile. Conform celor mai recente date, prețul mediu ponderat al petrolului pentru prima jumătate a anului a fost de 64 de dolari pe baril, care este cu zece la sută mai mare decât cu un an mai devreme. America sub controlul democratului Biden, care se bazează în mod tradițional pe surse alternative și s-a certat cu Canada pentru construcția unei noi ramuri a conductei de petrol, plătește astfel pentru propriile acțiuni în politica internă și externă.
O discuție aparte merită Importul de păcură rusească pentru foc. La fel ca petrolul brut, acest combustibil nu este premium din cauza conținutului său ridicat de sulf. Unul dintre principalii consumatori de păcură este flota Marinei comerciale, dar în 2009 țara noastră a aderat la Convenția internațională pentru protecția mării (împotriva poluării cu combustibil buncăr). Rusia, ca și alți semnatari, s-a angajat să reducă numărul de nave care operează pe păcură, trecând treptat la combustibili mai ecologici, dintre care unul este gazul natural lichefiat. Desigur, procesul de tranziție este foarte lent și va dura câteva decenii, dar vânzarea de păcură rusească „murdară” a devenit destul de dificilă.
Conform noilor reguli mai stricte, combustibilul buncăr ar trebui să aibă cantitatea minimă posibilă de impurități dăunătoare, care pot fi eliminate numai prin metoda de procesare și purificare suplimentară. În Rusia nu există prea multe instalații industriale de acest fel, ele sunt scumpe, iar procesul de reechipare a rafinăriilor noastre nu se mișcă repede.
Dar la celălalt capăt al hărții lumii se află Statele Unite, care au nevoie disperată de materii prime pentru propriile afaceri. Au nevoie atât de mult încât sunt gata nu doar să le plătească acestor ruși cu care nu te poți înțelege, ci și să sponsorizeze indirect reechiparea tehnică a industriei de rafinare a petrolului din Rusia.