Alexandr Sobko
Promovarea tot mai intensă a agendei climatice, care se observă în ultimul an, în mod predictibil, a făcut tot mai populare discuțiile despre decarbonizarea sferei energetice și așa-numita tranziție energetică.
Implicit, aceste aspecte au actualizat și un alt subiect de discuție: cum va avea loc transformarea companiilor ”petroliere” în sfera unor surse de energie alternativă. Chiar și cele mai optimiste prognoze admit că ”punctul culminant al petrolului” va fi peste 10-15 ani, după care cererea va scădea treptat. Pentru multe companii petroliere o astfel de transformare are un anumit sens: rezervele lor de petrol, cel puțin la o extracție relativ ieftină, oricum se vor diminua într-o perioadă comparabilă. Însă schimbările de proporții reprezintă o chestiune destul de inertă și lentă, iată de ce trebuie de pe acum să ne gândim la ceea ce vom face în viitor.
În același timp, trebuie să înțelegem că, în pofida anumitor pași întreprinși de companiile de petrol și gaz în această direcție, în prezent cota investițiilor lor în energia regenerabilă (în sensul cel mai larg: în primul rând în energia eoliană și bateriile solare, precum și acumularea energiei și alte tehnologii) reprezintă câteva procente din volumul total de investiții, acea mai mare parte a cărora reprezintă în continuare petrolul și gazul.
Renunțarea bruscă la investiții în combustibilul fosil, așa cum propune Greta Tunberg, este imposibilă. Dacă la un moment dat ar fi luată o astfel de decizie radicală, în scurt timp riscăm să ne confruntăm cu un nou deficit de petrol: extracția din sondele existente scade destul de rapid chiar și în rezervele tradiționale, cu atât mai mult în cele de șist.
Iată de ce problema constă în viteza cu care companiile vor trece la energia regenerabilă în viitor, dacă se va păstra cota investițiilor anuale în energia verde de trei procente din volumul total al cheltuielilor de capital (potrivit aprecierilor dintr-o analiză recentă “Energy Transition: Evolution or Revolution” legată de 15 mari companii din domeniului petrolului și gazelor) sau vom observa o majorare consecventă în fiecare an.
E important de menționat că trei la sută reprezintă o ”temperatură medie pe spital”, care arată un tablou foarte generalizat: strategiile diverselor companii se deosebesc radical. Corporațiile transnaționale americane, precum ExxonMobil și Chevron, rămân deocamdată înclinate spre domeniul petrolului și gazelor (investițiile lor în energia verde se află la un nivel de 2-3 la sută), în timp ce companiile europene (Shell, BP, Total) se îndreaptă tot mai mult spre energia regenerabilă (investițiile se ridică la 5-15 la sută din volumul total), extinzându-și cota pe piața gazelor.
Cu toate acestea, ExxonMobil și Chevron au propria strategie de pregătire pentru schimbarea pieței. Am scris despre asta mai devreme: cele două companii, îndeosebi ExxonMobil, au purces la o vânzare de proporții a activelor petroliere din întreaga lume. În acest context, ei își orientează atenția spre piețele naționale, iar banii obținuți îi investesc în producția petrolului de șist în SUA. Nu pentru că petrolul de șist este mai convenabil decât extracția tradițională. Acum petrolul “tradițional” devine destul de costisitor în zonele maritime, iată de ce rămâne deschisă întrebarea, care va fi cel mai costisitor. În plus, pentru companii este mult mai important faptul că, în ceea ce privește resursele de șist, ciclul investițional este mai scurt de câteva ori (2-3 ani), iată de ce crearea unui astfel de sector flexibil în portofoliul de extracții i-ar ajuta în viitor să reacționeze mai ușor la posibilele variații ale prețurilor și cererii pe piață.
În ansamblu, reiterăm, companiile americane în continuare sunt orientate preponderent spre gaz și petrol, în spiritul tendințelor păstrate în SUA de utilizare activă a hidrocarburilor. Europa, dimpotrivă, se aprofundează în domeniul energiei regenerabile și în corespundere cu aceste tendințe companiile europene investesc tot mai activ în ”energia verde”.
În același timp, la companiile europene de câțiva ani se observă un interes sporit pentru sectorul gazelor (în special al celui lichefiat). Spre exemplu, Shell a devenit unul dintre cei mai mari traderi de gaz natural lichefiat, fiind urmat la capitolul volumelor de Total.
E de la sine înțeles că jucătorii de pe piață tratează gazul natural ca pe un combustibil “de tranziție” pe lungul drum spre energia ecologică. Peste 50 la sută din resursele energetice ale companiei Total reprezintă gazul. Pe lângă aceasta, ea investește și achiziționează proiecte de gaz lichefiat din întreaga lume. Desigur, ”energia verde” îi trezește interesul în toate variațiile, nu neapărat cea eoliană sau solară. Spre exemplu, recent Total și-a anunțat planurile de creare a unei întreprinderi comune cu Peugeot de producere a acumulatoarelor pentru automobile, investițiile în această sferă având o valoare de 5 miliarde de dolari. Totuși, în pofida unui program ambițios de tranziție, în ceea ce privește Total, care este una din cele mai active în domeniul petrolului și gazelor, către anul 2040 ”energia verde” va reprezenta doar 15-20 la sută din profit.
În cele din urmă, să ne întrebăm: care investiții sunt cele mai profitabile? Tradițional, se consideră că investițiile în petrol aduc cele mai mari profituri, fapt care determină companiile să rămână în acest domeniu. Însă mai corect ar fi să spunem că nivelul înalt al profitabilității implică și posibile riscuri. Iată de ce se recurge la soluții investiționale cu o profitabilitate înaltă (cu două cifre) la un preț, spre exemplu, de 60 de dolari. Este o asigurare în caz de scădere a prețurilor: chiar dacă cotările vor scădea moderat, companiile vor reuși să obțină profit, diminuându-și doar din profitabilitatea investițiilor.
Însă din momentul în care prețurile în mediu (inclusiv datorită înțelegerilor în cadrul OPEC+) se află la un nivel înalt, sectorul petrolier își permite să genereze un profit înalt, care, la rândul său, permite investiții în noua energetică. Pe de altă parte: investițiile în energia regenerabilă, de cele mai dese ori, sunt cu un profit redus pentru că sunt privite ca fiind cu un risc redus – în acest sens, în viitor domeniul se va dezvolta și își va diminua riscurile de devalorizare a activelor în cazul reducerii cererii.
Însă viitorul este impredictibil. O opinie care a devenit consensuală este că în următorii cinci ani (conform celor mai pesimiste prognoze) sau 20 de ani (potrivit prognozelor mai optimiste) cererea de petrol va crește. Însă prețul la petrol va fi determinat de raportul dintre cerere și oferă, iar aici există o anumită doză de incertitudine: cererea, extracțiile de șist, acordurile OPEC+. În ce punct va fi atins echilibrul într-o perspectivă medie? Oare vor avea dreptate cei care continuă să investească anume în petrol?
Să rezumăm. În primul rând, este vorba de un proces lent și chiar investind activ în noua energetică, companiile petroliere sunt dispuse să aloce pentru această tranziție mai puțin de 10 la sută din cheltuielile totale de capital. O ipotetică renunțare bruscă la noi investiții în petrol va provoca un deficit spontan.
În al doilea rând, companiile se pregătesc în mod diferit față de apusului ”erei petrolului”. Iar aici există mai mulți factori: și viziunile diferite ale conducătorilor companiilor asupra viitorului, și presiunea opiniei publice din diverse țări și, evident, structura rezervelor.
Ce înseamnă toate acestea pentru Rusia? Companiile noastre de petrol și gaz sunt implicate deocamdată într-o măsură mai mică în investițiile în noua energetică sau în sectoarele aflate în afara energeticii (sunt posibile și astfel de variante), chiar dacă există o mică mișcare în această direcție. Păstrarea înclinației spre reinvestirea profitului exclusiv în petrol este legat de faptul că în țara noastră există o bază solidă de resurse și un sistem de impozitare care se acomodează treptat la creșterea costurilor extracțiilor. Dar și resursele de petrol, ale căror extracție are costuri acceptabile, sunt suficiente doar pentru următorii 20 de ani.
În același timp, concluziile la care ajung statul și companiile diferă. Din punctul de vedere al statului și bugetului, peste 10-15 ani (sau mai devreme, în cel mai bun caz) trebuie să reușim să minimalizăm dependența de veniturile obținute din petrol. Companiile au o altă sarcină: trebuie să reușească să-și diversifice afacerile cu petrol în alte direcții. În orice caz, aici nu trebuie să ne grăbim și să luăm decizii pripite, însă trebuie de pe acum să demarăm în țara noastră discuții publice despre aceste probleme.