BUCUREȘTI, 14 nov – Sputnik, Marius Holdean. Pentru mulți putea să pară bizar: Dragoș Dumitriu avea o admirație autentică față de Regina Maria, dar, pe de altă parte lupta pentru ca românii să nu uite realizările comunismului sau locul pe care și l-a construit în istoria națională Nicolae Ceaușescu sau pentru a păstra moștenirea lui Vadim Tudor. Era acest lucru o contradicție?
Numai cine cunoaște puțin judecă lucrurile simplist. De la înălțimea celui care se cultiva necontenit și care avea o adevărată pasiune pentru istoria națională, Dragoș Dumitriu admira pe oricine își iubise țara, acesta fiind singurul criteriu. Putea să fie din familia regală sau putea să fie lider comunist: dacă își dovedise prin fapte atașamentul față de România, merita un loc în Panteonul național.
Acest lucru nu a fost înțeles de mulți dintre detractorii săi, dintre care, unii, continuă să îl jignească și după plecarea la cele veșnice. Mintea lor e prea mică pentru a înțelege că singurul criteriu al respectului este iubirea de țară. Iar acolo unde a găsit semnele acestui patriotism, indiferent de ideologia care le îmbrăca, Dragoș Dumitriu s-a lansat în exerciții de admirație nedisimulate și asumate.
Paradoxurile unui iubitor de țară: regalist și comunist?
Adversarii l-au numit ceaușist, uitând cât de frumos scria Dragoș despre perioada regalității din România. Probabil că monarhiștii nu agreau admirația sa pentru periaoda comunistă. Dar Dragoș era tributar adevărului istoric: atunci când admira ceva sau pe cineva, aducea argumente. Ceea ce s-a făcut pentru România s-a făcut în diferite perioade, de diferite personaje, iar Dragoș considera că le suntem tributari tuturor celor din trecut care au pus umărul la treabă pentru ceea ce a devenit această țară. Cu excepția epigonilor de astăzi, desigur...
Și avea și supărările lui, desigur. Dragoș suferea pentru tot ceea ce este neîmplinire în contemporaneitate. Firește că făcea comparații cu trecutul: prin forța lucrurilor, România trebuia să fie mai mult, nu mai puțin față de deceniile anterioare. Ceea ce nu era cazul.
Cunoștea prea bine clasa politică actuală, doar fusese parlamentar, pentru a-și face iluzii. Totuși, acolo unde găsea un dram de inteligență politică sau de simț patriotic, îl saluta cu tot respectul din lume, tocmai pentru că erau specii pe cale de dispariție. Și aștepta de la toți cei care își spuneau patrioți să dea dovadă de adevărată iubire de țară, nu de fanfaronadă.
Cum să admiri Occidentul și Rusia în același timp
În privința relațiilor externe, Dragoș Dumitriu dădea dovadă de aceeași complexitate care îi năucea pe sicofanți. Era un admirator sincer al culturii occidentale adevărate, al catedralelor și al tradiției din care se născuseră acestea, dar, în același timp, un cunoscător al culturii orientale, privind, în plus, cu multă reverență, realizările culturii ruse. Numai amatorii ar vedea aici o contradicție. Pentru Dragoș Dumitriu tot ce era uman era frumos, tot ce era sacru trebuie venerat și respectat. În sufletul lui nu cultura umanității nu se judeca în categoria logică a excluderii reciproce de tipul sau/sau, ci trebuia să includă tot ce era frumos și profund, adică pe principiul lui și/și.
Desigur, din categoria admirațiilor sale nu putea să facă parte degringolada modernă, corectitudinea politică și avântul distrugerii culturale care lovesc, deopotrivă, în toată lumea. Lor, Dragoș Dumitriu le declarase război!
Din miile de articole, analize și editoriale pe care le scrisese (aproape 8000 numai în Sputnik), Dragoș Dumitriu și-ar fi dorit să facă o selecție pe care să o publice într-o carte. Lucra deja la acest proiect de mult timp, poate rămâne să fie datoria celor care l-au cunoscut să îi încheie proiectul. Naționalismul lui este mărturia vremurilor complicate și anti-patriotice prin care a trecut, iar efortul său intelectual și moral de a împăca perioade și ideologii aparent opuse doar pentru a păstra aprinsă candela iubirii de neam greu pusă la încercare va rămâne ca un exemplu a ceea ce ar trebui să facă orice român (și orice patriot) pentru țara lui.