Acest lucru l-a spus în mod clar Alexandr Lukașenko:
„Noi dăm un exemplu privind cum să ne îndreptăm spre Uniunea Economică Eurasiatică și, cu atât mai mult, CSI. Adică, noi mergem înainte ca un buldozer, deschizând calea spre viitoarele, sperăm, uniuni și uniuni de state în spațiul post sovietic. Uniunea este un exemplu, este calea care va trebui să meargă acele state care vor dori o uniune mai strânsă".
Până în prezent, Uniunea Eurasiatică include doar cinci țări - alături de Rusia și Belarus, din ea mai fac parte Kazahstan, Kârgâzstan și Armenia. Dar, mai devreme sau mai târziu, ei se vor alătura Tadjikistan, Uzbekistan și, cel mai important, Ucraina.
Nu sunt închise ușile nici pentru alte foste republici sovietice, deoarece restaurarea unității istorice este în interesul nu numai al Rusiei, ci și al tuturor fostelor părți ale statului nostru, chiar și ale celor ale căror elite sunt acum încrezătoare că țările lor vor supraviețui de sine stătător sau vor obține viză de reședință în casa europeană.
Împreună vom fi mai puternici - ca să nu mai vorbim de faptul că legăturile istorice nu pot fi rupte, iar legile geopoliticii nu pot fi ignorate.
Rusia își reface spațiul istoric, care s-a micșorat după prăbușirea URSS. Acest proces poate fi oprit doar prin destrămarea Rusiei de astăzi - Federația Rusă, adică prin ruperea coloanei vertebrale a civilizației ruse. Dar acest lucru nu se va întâmpla - ceea ce înseamnă că integrarea este inevitabilă.
Ar trebui ca fostele republici sovietice, acum state independente să se teamă de ea? Nu, pentru că Rusia nu va absorbi pe nimeni, nu va atașa pe nimeni cu forța - totul se va face prin cursul natural al lucrurilor, cursul istoriei.
Rusia doar va urmări în mod insistent și consecvent că tendințele centripete să nu fie periclitate de adversarii noștri geopolitici (care, de altfel, sunt adversarii noștri comuni).
Iar exemplul proceselor de integrare cu Belarus este cea mai bună confirmare a acestui fapt. Reintegrarea s-a accelerat atunci când Belarusul a simțit o amenințare la adresa suveranității sale - nu din partea Rusiei, ci din partea Occidentului, care a decis să profite de problemele politice interne ale acestei țări.
Când în urmă cu un an, mulți au prezis căderea lui Lukașenko și mai că aderarea Belarusului la Occident; ca răspuns corect din partea Rusiei au sugerat, pur și simplu, „luarea Belarusului”. Adică, să fie unită cu forța la Rusia. Dar aceasta nu este metoda noastră - pentru că avem deja un Stat Unional, care nu există pe hârtie, ci în realitate.
Rusia și Belarus nu sunt doar aliați, ci fac parte dintr-un singur stat. Da, nu are un președinte și o monedă comună, dar există o conștientizare a unității noastre istorice și spirituale, există o alianță militară și un spațiu economic comun (deși construirea lui nu a fost neterminată).
Și există nu doar o dorință comună de a continua apropierea, ci o înțelegere profundă că vom fi întotdeauna împreună și nimeni nu ne poate separa.
Dar ce e cu integrarea politică? Ar trebui să se termine totul cu ea? Da, va fi așa - doar termenii în care va avea loc nu are o importanță fundamentală acum. După cum a spus foarte corect Lukașenko:
„Și dacă avem nevoie de o integrare economică, militară, politică și de o altă direcție, o vom face instantaneu, de îndată ce simțim nevoile oamenilor noștri în Belarus și în Rusia. <...> Noi nu vom ezita, atât în Rusia, cât și în Belarus".
Acesta nu este doar un avertisment făcut Occidentului cu privire la condamnarea la eșec al oricărui plan de a rupe Belarusul de Rusia, ci este și o constatare a faptului că relațiile dintre cele două țări depind doar de ele însele - și de nimeni altcineva. Da, Belarusul este o parte istorică a Rusiei, iar poporul belarus este o parte integrantă a poporului rus, alături de velicoruși și maloruși.
Dar corectarea greșelilor trecutului, adică prăbușirea URSS, trebuie făcută cu înțelepciune, având în vedere ceea ce s-a întâmplat după 1991. În acest sens, Belarus este Lukașenko. El, conducând țara 27 din 30 de ani post-sovietici, a și făurit statalitatea ei.
Nu poate exista o simplă includere a Belarusului în Rusia în condițiile în care Lukașenko se află la cârma acestei țări - nu pentru că el ar fi un dușman al Rusiei sau al poporului rus, ci pentru că este un om de stat independent.
Lukașenko, încă la mijlocul anilor 1990, când mulți se așteptau la prăbușirea deja și a Federației Ruse, a fost inițiatorul creării Statului Unional, adică a fost întotdeauna un susținător al unității noastre. Și integrarea în continuare a celor două state este inevitabilă - dar nici Belarusul și, cel mai important, Rusia nu au nevoie de o fuziune completă.
Și asta nu doar pentru că mai întâi trebuie parcurs întreaga cale a integrării economice (cea militară există deja), ci și pentru că trebuie prezentat un exemplu altor foste republici sovietice, în primul rând, care astăzi fac parte din Uniunea Eurasiatică. Să se arate că Rusia respectă interesele popoarelor lor, că le este convenabilă această integrare și să le arate elitelor locale că Kremlinul nu le va răsturna sau nu le va comanda. Că atunci când se creează o nouă uniune, vor fi luate în considerare atât greșelile URSS, cât și construcția Uniunii Europene - adică nimeni nu va impune ideologia altcuiva și standardele de viață ale altcuiva.
Dar, în același timp, este necesar să vă apărați cu strictețe interesele (inclusiv drepturile rușilor care locuiesc acolo) și influența voastră în aceste state - inclusiv de intervenția forțelor terțe, fie că sunt occidentale sau orientale. Nimic nu se reintegrează cu de la sine putere, chiar în ciuda legilor gravitației istorice și geopolitice.
Totul depinde de noi înșine - cât de abil și consecvent vom face acest mare joc în spațiul post-sovietic. Mai mult, pentru noi acesta nu este doar un joc geopolitic și nici măcar doar o chestiune de securitate națională - este o chestiune a viitorului poporului nostru și a marii lui civilizații.